Un uitat: Petru Fântânaru

Petru Fântânaru, un epigramist uitat

Când un poet afirma, într-o cunoscută poezie, mai mult ca romanță, „căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”, nu se gândea nicicum că o asemenea afirmație privește omul de rând, dar și pe unii scriitori „troieniți”, poate prea devreme, în valurile uitării, după ce au trecut „în lumea umbrelor”.

„Haina” uitării a fost îmbrăcată mai ales de către scriitorii „din raftul de jos” al unei evaluări prospective, care, chiar pe nedrept, justifică parțial sentimentul, „vălul” uitării. Dacă intră în această categorie chiar și scriitori de dimensiune, precum Mateiu I. Caragiale, ce să ne mai mire că există și alții, definitiv uitați, pentru că nici biografia, nici opera, câtă au lăsat-o, nu justifică trecerea într-o „panoramă” de relief literară?

Judecata timpului, dacă nu e severă sau comodă, este exactă și, uneori, definitivă pentru peisajul unei literaturi.

Un asemenea caz îl reprezintă epigramistul Petru Fântânaru. Aproape nimeni din generațiile actuale de „consumatori” de spirit și poezie nu își amintește de acest nume. Și au dreptate.

Petru Fântânaru este un uitat. Au contribuit la această stare de lucruri mai multe situații circumstanțiale, dar determinante. În primul rând, el a fost, ca mai mulți intelectuali din Iași, un boem, un hedonist, un om pentru care cumpăna lucrurilor prea lesne trecătoare rămâne, peste loc și vreme, horațianul carpe diem.

Epigramistul, volens-nolens, a fost un foarte bun profesor de română la Colegiul Național din Iași, chiar în perioada când și Mihail Sadoveanu își începea studiile liceale la Iași. Din păcate, dascălul era „absorbit”, ca și azi, de politică și de „capcanele” vieții mondene la începutul secolului al XX-lea.

Nu era singur în situația aceasta. „Clubul” și „scena” politică liberală, în cazul lui Petru Fântânaru, nu lăsau prea mult timp efuziunilor lirice sau sarcasmului imediat, deși ar fi putut-o face.

Politica și epigrama

Petru Fântânaru s-a realizat, dar numai pe o anumită direcție, pe plan politic, în primul rând. Ca și Maiorescu, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Ralea, Vianu și Călinescu, Petru Fântânaru a „cochetat”, și încă în ce măsură, cu politica. Ba chiar putem spune că politica a fost viața lui.

Diferența este însă că cei pomeniți anterior, și câți alții s-ar putea adăuga, „s-au realizat” într-un plan cultural esențial. Fântânaru a rămas cantonat statornic în politica liberală, uitând și de cealaltă vocație a sa: epigrama. Acesta era capitolul major al biografiei sale literare. Dar n-a fost așa.

A părăsit postul de profesor de română la Colegiul Național din Iași, unde era prețuit, pentru a se angaja în politică. Fără îndoială, a avut succes. A fost prefect liberal și primar al Iașului, calități politice pentru care a fost decorat, în mai multe rânduri, de regele României de atunci, Ferdinand.

Dar nu numai pasiunea politică, ce l-a cucerit definitiv, explică uitarea acestui epigramist premergător. Ca o consecință a celor menționate anterior, Fântânaru a publicat doar un volum la începutul celui de-al XX-lea veac, trecut însă, din motive deopotrivă obiective și subiective, într-o tăcere justificată. L-a intitulat Radicale și l-a semnat cu pseudonimul Vladimir.

Efemeritatea epigramei

Beneficia, desigur, și de statutul efemer al epigramei. Circumstanțială prin sorginte și țintă, ea nu este decât o clipire de spirit, spusă însă aici, acum și într-un anumit fel.

Deoarece epigrama este efemeră în întreaga ei „biografie” ca specie literară, ea este sortită rostirii și bucuriei clipei de a râde de cineva și de ceva: calități și defecte fizice, apucături, moravuri, habitudini, stări ale momentului, explozii ale personalității sau „mârșăvii” complice, pentru a savura trecerea implacabilă a timpului. Dar, vai, este lesne uitată și trecătoare.

Înainte de Cincinat Pavelescu, Păstorel Teodoreanu, Topîrceanu și Lesnea, fără a pomeni o generație întreagă de epigramiști talentați de după 1960, Petru Fântânaru a dat un impuls inițial pentru spirit și expresia lui poetică autentică.

În cluburile din Iași, el era o glorie, iar lectura catrenelor sale însemna o bucurie a spiritului. Au făcut „carieră”, printre convivii și apropiații săi, nu atât prin tropi și figuri de stil, chiar și versificația fiind facilă și spontană, cât prin spiritul și verva umoristică.

Se remarcă lungul „poem” Pohod na Bolta Rece, ca și neuitatele parodii după Eminescu, Drăgălașe păhărele și Mai am un singur dor, un fel de ode solemne, dar fals serioase, dedicate lui Bachus și slujitorilor săi, aflați „de vin mereu aproape”, fiindcă in vino veritas.

Era, desigur, de așteptat de la un intelectual de substanță care era și, cum spun francezii, un bon viveur. Așa își aduce aminte de el un Constantin Sporea, care consemnează, cu deplină sinceritate, următoarele:

„Conu’ Petrache Fântânaru, profesor de română, înalt și zvelt, om cu știință de carte, bun profesor, spiritual și glumeț, om de petrecere, nu ducea paharul la ureche. Stâlpul clubului partidului liberal.”

Locul lui Petru Fântânaru în literatura română

Petru Fântânaru își găsește cu greu locul potrivit în istoria literaturii române. Nu este de mirare că nu îl găsim măcar menționat în cercetări semnate de Călinescu, Ion Rotaru sau Constantin Ciopraga.

Locul său este, în afară de orice îndoială, cel al unui pionier al epigramei românești. Statutul de lampadofor explică, în bună măsură, uitarea și judecata, poate, nedreaptă.

Într-un raft „bibliotecar” al epigramei românești, Petru Fântânaru rămâne un strălucit precursor pentru epocă, spirit și mentalitate, amintind cazul lui Petru V. Grigoriu, zis Budușcă, pomenit de Hogaș în amintirile sale, pentru că a „rămas” printr-o epigramă celebră:

„Dacă apa din fântână
S-ar preface-n vin Cotnar,
Aș lăsa limba română
Și m-aș face… fântânar.”

Petru Fântânaru a lăsat limba română doar pentru un joc estetic. Fântânar era prin numele de familie, iar Cotnarul îi era sfetnic și îndemn.

A fost un om de spirit ales, un intelectual cultivat, un dascăl iubit și un înaintaș de marcă al epigramei românești.