Foaie verde de susai,
— Folclor
Toata iarna asteptai
Sa vie luna lui Mai,
Sa dee frunza pe plai,
Sa pun seile pe cai.
Ca primavara soseste,
Zapada se pietriceste,
Coltul ierbii se iveste,
Murgu'n grajd innebuneste,
Armele'n cui rugineste...
Foaie verde de-un susai,
De-ar veni luna lui Mai,
Sa-mi aud cerul tunand,
Jos la balta fugerand
Si ierbuta-n sesuri dand,
Caii'n campuri nechezand
Si voinici pe plai suind.
De-ar veni luna lui Mai
Sa vad codrul ca un rai!
Codrul si plaiul, tara si raiul Romanului in care si-a petrecut „bucuria si amarul". Cuvantul TARA este urmasul direct al latinului TERRA, cu intelesul de pamant, teritoriu; numele popular al patriei. Avem in romaneste deci „patrie" (de la latinul pater - tata), pamantul tatalui pe care l-am aparat cu arma, si „tara mama" (ca expresie); pamantul care a nutrit (mai ales spiritual), pamantul care l-am arat cu plugul...
Acest petec de pamant, bun, rau e-al tau...
— Aron Cotrus
Ara-l, samana-l, secera-l spornic
Fi-i sluga si stapan statornic
Si apara-l de-o trebui candva,
Cu toata vanjosia ta:
Cu pusca, cu coasa, cu sapa,
Sangele vrajmasilor ce-or vrea sa ti-l ia,
Sa curga pe-ntinsu-i ca apa."
Conceptul de tara, incluzand locul, tinutul sau teritoriul stapanit de Romani, desi originar inseamna tarana, pamant (terra), nu semnifica proprietatea delimitata in vreun fel a pamantului, pentru ca desemna apartenenta si proprietatea intregii comunitati, incluzand pe cei morti si pe cei ce vor urma sa se nasca. Pentru proprietatea delimitata se spunea „un pamant al lui (sau de-al lui) cutare", iar daca era mostenit, era „de mosie", ori doar „mosie". Avem aici o deviatie din cuvantul MOS care este de origine dacica. Mos insemna atat strabun cat si partea de avere (pamant) ce revenea urmasilor (de unde mosie). Tara mea, tara noastra, Tara Romaneasca, Tara de Jos (in Moldova), Tara Barsei, Tara Hategului sau simplu, in expresia „la tara" („traieste la tara", de pilda); asta inseamna unde traiesc taranii, talpa tarii: la sat. Numai in limba romana s-a pastrat termenul ce va desemna locul, zona sau tinutul de bastina al unui popor din terra: tara. In celelalte limbi romanice „satul", deci latinul „pagus", devine „paese" (italiana), „pays (franceza), „pais" (portugheza si spaniola) in sensul de tara. Tot din „pagus" si „paganus" (satean, taran) a derivat si pagan. La noi localitatea si muntele Cristianu au pastrat forma lor latina, protoromana, de „crestianus", pentru ca termenul roman este „crestin".
In anumite documente din secolul al XIII-lea avem „Terra Blaccorum"; Tara Vlahilor (Valahilor), deci a Romanilor. Terra; tara, tarana, taran. Termenul tarina ni se spune insa ca deriva din limba sarbo-croata (inclusiv dansul cu acest nume); ciudat!
Taran deci nu inseamna satean, om simplu, naiv si credul ca in sensul modern, peiorativ, ci locuitorul tarii. Cultivand pamantul, taranul (locuitorul tarii, pamanteanul) incepe sa fie desemnat asa din cauza ocupatiei. Se pare ca la istoria filologiei avem o paralela si in istoria politica si sociala, pe care de altfel cred ca o reflecta, mai bine decat un document. Din locuitor si stapan al pamantului, Romanul treptat devine... „taran"; un producator (ca indeletnicire acum) pentru altii. In Ardeal avem documente despre natiunea romana si stim ca i s-au acordat drepturile legale de catre coroana maghiara pana la un anumit punct. Treptat, nobilimea romana sau a trecut muntii cu o suita proprie (vezi tema descalecatului), sau s-a catolicizat sa-si pastreze averile si titlurile legale. Poporul de rand, locuitorii tarii („taranii"), lipsiti de capetenii, si-au pierdut pana si dreptul legal de „natiune" din moment ce Romanii, ortodocsi fiind, legal erau „schismatici". Au ramas ca natiuni (in fata legii, a Coroanei maghiare) doar Ungurii, Sasii si Secuii. Majoritatea locuitorilor tarii, Romanii (taranii) erau buni doar de munca...
Pe langa metamorfoza terra-tara-taran, pentru a lamuri si mai bine degradarea sociala si politica a Romanului in istorie, ne vom ocupa putin si de alt termen: RUMAN. Desigur ca Ruman (Roman) era locuitorul tarii ce vorbea romaneste. Asta cel putin pana in ziua de azi... Dar mai avem un sinonim in istorie; acela de „iobag". Iobagia se numea la noi „rumanie". Este vorba de aceeasi degradare dezbatuta in tara-taran. Romanii, majoritatea locuitorilor tarii deci, devin iobagi. Prin echivalenta iobag = Roman, Roman = iobag, un termen ce descria o apartenenta etnica devine o descriere a unei stari sociale: rumania. In Moldova si Tara Romaneasca lucrurile stau putin mai bine, sunt domni pamanteni cel putin, avand un numar mare de „tarani liberi" (razesi, mosneni). „Rumanul" era serbul sau iobagul, dependentul de boier, ce odinioara fusese „taran liber" (Roman liber...") Trecerea in rumanie se facea din cauza abuzurilor si constrangerilor economice. Romanul ca iobag se vinde pe sine ca forta de munca angajata sa lucreze pe o mosie a unui boier, nu ca persoana fizica. Se vindea pe el insusi si urmasii sai, insa numai pe linie barbateasca. Sotia si fetele nu intrau in inventarul mosiei si de aceea nu puteau fi vandute odata cu ea, asa cum se intampla cu „Rumanul". Fiicele sau vaduva puteau pleca, deci parasi mosia.
Intamplarea face ca Grecii, nu atat ca etnic cat mai ales ca ocupatie, negustori si functionari ai Turcilor (inclusiv strangatori de taxe) monopolizand aceste ocupatii mai ales sub domniile fanariote, n-au fost vazuti prea bine de Romani.
Grecul e vidra spurcata,
— folclor
Este fiara'nveninata...
Ca sunt multi voinici la noi
Ce doresc moartea mai bine
Decat Domn Grec sa mai fie.
Iata ce scrie cronicarul Moldovei, Ioan Neculce, la numai vreo trei decenii de la inceputul domniilor fanariote: „Asa socotesc eu cu firea mea aceasta proasta. Cand o vrea Dumnezeu sa nu mai fie rugina de hier (= fier) si Turci in Tarigrad sa nu fie, si lupi sa nu manance oile in lume, atunce poate nu vor fi nici Greci in Moldova si in Tara Munteneasca; nici or fi boieri, nici or putea manca aceste doua tari, cum la mananca; iara alt leac n'au ramas cu condeiul meu sa mai pomenesc, ca sa pot gaci. Focul il stingi, apa o iezesti si o abati in alta parte, vantul cand bate te dai in laturi intr-un adapost si te odihnesci, soarele intra in nouri, noaptea cu intunerecul trece si se face iar lumina, iara la Grec mila, sau omenie, sau dreptate, sau neviclesug, nici unele de acestea nu sunt, sau frica lui Dumnezeu. Numai cand nu poate sa faca rau, se arata cu blandete, iara inima si firea tot cat ar putea, este sa faca rautate" (Cronica II, pg. 229)
Asta nu o spun doar Romanii, ci si unii de-ai lor. Mitropolitul Myrelor, Matei din Pogoniana, astfel se exprima compatriotilor sai din Romania, intr-o „Istorie a Tarii Romanesti de la Serban pana la Gavril-Voda": „Voi, boieri greci, luati aminte si va feriti de nedreptate; nu suparati pe Romani prin nesatula voastra lacomie; nu sugeti pe sarac, ca Dumnezeu e in ceruri si ochiul sau e deschis asupra voastra; nu va bucurati la stransurica Romanului, ca Dumnezeu are ochi multi si nedreptatea nu poate scapa nepedepsita de Dansul. Cred ca tiraniti pe bietii Romani si nesaturata voastra lacomie ii face de au ura neimpacata pe Greci si nu pot sa-i vada nici zugraviti; voi tratati pe Romani ca pe un caine; de n'ar avea drept, n'ar striga; dar fiindca se plang, au cuvant, cum se vede. Incetati dar, parasiti-va de nedreptati, ca sa nu va pedepseasca D-zeu cu pedeapsa de veci. Bietii Romani ne nutresc si ne respecta..., cata dar sa-i iubim si sa-i onoram ca pe niste frati ai nostri." Ca dovada a acelor expuse aici ne-a ramas in limba cuvantul lor „ticalos" („ti kalo"), de care ne-am ocupat in alta parte.
Nici ungurul nu scapa de critica romaneasca:
Cat e tara de-a lungul
— folclor
Nu-i talhar ca Ungurul;
Noaptea fura,
Ziua jura.
Unguru-i falos
Nu-i primejdios.
Gura lui e mare
Dar nu musca tare...
Ianos Ungurean
Vechiul hotoman..."
Romanul traditional e rabdator. Rabda poate si prea mult, cateodata. Un vechi proverb romanesc spune „Sa nu dea D-zeu Romanului cat poate rabda..."; cu cat este mai lunga rabdarea, cu atat mai puternica este explozia sa din „strambatate" (nedreptate, ticalosie), pentru a a-si face „Sfanta dreptate / cu cea ghioaga de pe spate". Cum sa mai fie de mirare ca se prefera haiducia in masa? Subiectul ar merita un studiu aparte. Taranul, ca haiduc ori in rascoala, rabufnea, se revarsa ca lava unui vulcan atunci cand se umplea paharul.
Istoria romaneasca este realizata (ori punctata) prin explozii, rabufniri naprasnice si spontane, nu ca istoria Vestului, in flux, cu o logica graduala de dezvoltare. In acest sens, comparativa cu Vestul, noi n-am avut istorie ci am trait la marginea istoriei... Intram ca fulgerul sa punctam evenimentul si tot asa iesim ca fulgerul: scurt, neasteptat, rapid si luminos. Asa stralucesc stramosii nostri Daco-Geti. Un fulger a fost Dromichetes, Comosicus, Burebista sau Decebal. Ei stralucesc primii pe firmamentul istoriei romanesti, lasandu-ne modelul ce-l vom mosteni.
Caci ne privea cu ochi pagani
— O. Goga
Si plini de suferinti,
Ce ne lasase din batrani,
Parintii din parinti...
Zamolxes! Zeul Dac ce locuia intr-o pestera din muntele sfant Kogaion, deci deitate telurica. Zalm, probabil „pamant" si din aceeasi radacina „zalm" cu slavul „zemlya" (pamant); ori, poate, „zeul mos", cine stie? Celalalt zeu al Geto-Dacilor pe care-l cunoastem, cel putin cu numele, este Gebeleizis, zeul trasnetului, functie preluata in mitologia romaneasca mai tarziu de Sf. Ilie.
De la Gebeleizis la Sfantul Ilie, care pare a fi si echivalentul zeului Vulcan crestinizat, faurarul tunetului si al traznetului; daca Getii trageau cu sagetile spre cer sa-l ajute pe Gebeleizis a alunga spiritele rele, Sfantul Ilie in caruta lui de foc prin ceruri vaneaza diavoli. In principiu, amandoi fac acelasi lucru. Se spune ca Dumnezeu i-a dat Sfantului Ilie o putere speciala sa-i poata omori pe draci, de cand i-a alungat din rai. O alta legenda ne spune ca la sfatul diavolului insasi, Dumnezeu a crutat ceva draci, caci altfel lumea nu va mai simti nevoia sa-l slujeasca pe Dumnezeu, din moment ce nu vor mai exista draci sa ispiteasca oamenii la pacat. Cand Sfantul Ilie este la „vanatoare", dracii nu prididesc sa se ascunda care pe unde pot. Oamenii trebuie sa se fereasca de locurile preferate de ascunzis ale dracilor in timpul unei furtuni, spre a nu fi trasniti si ei: copaci, dumbrave, sa stea departe de capre si pisici, sa-nchida usile si ferestrele. Ca remediu se recomanda sa se aprinda o lumanare de Paste (daca a mai ramas vreuna prin casa), ori sa se implante toporul in mijlocul curtii, presarand sare deasupra-i. A doua zi dupa Sf. Ilie, desi sarbatoare necanonica, este ziua lui Ilie-Palie, frate mai rau al lui Ilie. A treia zi, Foca, cu siguranta aduce focul in calea celui ce va munci in aceasta zi, mistuind totul.
Sa fi fost mai multi zei, sau numai unul ipostaza a celuilalt, daca admitem asa numitul monoteism dacic? Sa fie doar o coincidenta ca avem doar zeul cerului (Gebeleizis) si al pamantului (Zamolxis), ca in rugaciunea „Tatal nostru", „facatorul cerului si pamantului"...? Cert este ca istoria romaneasca se desfasoara in stilul trasnetului, ori, gebeleizian, de la Geto-Daci la caderea comunismului, asa cum am mai amintit: scurt, neasteptat, rapid si luminos; iar intre aceste furtunoase evenimente, cursul istoriei noastre se desfasoara la relantiu.
Dupa Daci, urmeaza Romanii lui Traian: numele sau s-a pastrat in toponimie si folclor (imaginatia populara a „taranului") cum ar fi „masa lui Traian", „campul lui Traian", „valul lui Traian", si s-a pastrat atat in cer (istoriceste Calea Laptelui or Calea Lactee, Romanii au numit-o „drumul lui Traian) cat si pe pamant (pana si nametii de zapada sunt „troieni")
Urmeaza o tacere de un mileniu dupa care iarasi brusc, aproape imbranciti, intram din nou pe scena istoriei, pentru a puncta. Vlahii din Dacia Aureliana, sub Asanesti, ii inving atat pe Bizantini cat si pe cavalerii Cruciadei a IV-a, floarea Vestului. In Dacia Traiana stralucesc un Gelu, Ploscanea, Litovoi si Basarab. Urmeaza perioada de aur a afirmarii romanesti pe scena europeana. Timp de un secol de la Mircea Basarab (Mircea cel Batran) pana la Stefan cel Mare, Romanii au stralucit cel mai tare sub soarele Europei. Acum il avem, pe langa Mircea si Stefan, pe Alexandru cel Bun, pe Iancu de Hunedoara, pe Matei Corvin, pe Vlad Tepes, domnitori cu care ne mandrim. Avem apoi o perioada de domnii mai scurte, insa cu domni tot atat de belicosi. Timp de sapte ani Radu de la Afumati a domnit de trei ori (intre 1522 si 1529) si curajosul print a purtat 20 de batalii. In urmatorii 7 ani, domnitorii Radu de la Afumati, Vlad Vintila si Moise sunt omorati in Tara Romaneasca; Stefan Lacusta, Stefan Rares si Despot Eraclid sunt ucisi in Moldova. In Transilvania, cardinalul Martinuzzi este asasinat... A mai stralucit un Ioan Voda (cel Viteaz, cel Cumplit), iar mai apoi, Mihai Viteazul, „Fulgerul Basarabilor", cum l-a numit Delavrancea. Acelasi standard il marcheaza si capitanii: Horia, Tudor, Iancu. Si Eminescu a fost un fulger; si Hasdeu si Iorga si Blaga... Daca legionarii lui Codreanu au fost si ei un fulger, comunistii au fost „o stare de repaus"; caderea comunismului insa tot ca fulgerul a fost. La noi asa se face istorie. Tresarim din cand in cand, parca ne-am trezi dintr-un vis... Sa traim aievea. Din strafunduri adanci vine revolta asta, din secole de rabdari si tacere. Am putea intreba si noi, ca si poetul: „cat de adanca e tacerea?" Istoria noastra deci nu s-a dezvoltat firesc, normal. De cele mai multe ori am facut istorie pentru altii. Cata tenacitate trebuieste pentru a fi in stare sa strabati secole... Cand dusmanul tocmai credea ca in sfarsit, a castigat, se insela amarnic. Niciodata n-a fost finala victoria asupritorului. I-am invins fie prin „fulger", fie prin „tacere"; ba i-am facut si pe unii dintre ei Romani. Taranul roman, locuitorul „terrei", a rabdat si el „ca si pamantul", cu tacerea caruia s-a infratit.
Ca Romanul n-are timp normal (vezi Romanul si istoria, ca scurgere a timpului) ca alte popoare, se poate privi si din alte puncte de vedere. Romanului i s-a atribuit calitatea de HOT, in general de „stapanii" sai care erau straini. Am pomenit deja haiducia si motivele ei. Sa nu uitam ca haiducii erau numiti de stapanitori, nu de popor, hoti; hoti de codru. Rolul codrului ca deplina libertate pentru Roman nu s-a accentuat indeajuns. Codrul in acest sens nu este doar o entitate geografica (fizica), ci mai ales un loc de refugiu spiritual, loc de reculegere unde-ti reintaresti si reimprospatezi identitatea. Codrul este manastirea naturala ce i-a dat-o D-zeu Romanului.
D'alei, codrule fartate,
Totdeauna mi-ai fost frate...
sau
Codrule cu frunza deasa,
Totdeauna mi-ai fost casa...
Ori in zicala „Codru-i frate cu Romanul." Pana mai deunazi, cand un Bucovinean taia un copac, spunea „Iarta-ma frate!"
Numai eu pot sa strig pe cele patru vanturi
— Panait Cerna
Ca pot fura nepedepsit, pamantul,
Ca furtul este dreptul meu..."
Sa privim putin si la perspectiva istorica a romanului ca hot. Avem odata haiducia (ca hotie); o redistributie naturala a avarilor: sa furi bogatului, sa dai saracului. Avem apoi raul si muntii Lotrului (Lotru - haiduc - hot - talhar), regiunea Valcea (nu din valcea, poiana, ci din radacina vlk, vale, vule, lup in romaneste; tot un fel de „hot" caci fura oile; aici a domnit si Farkas (lup in ungureste; probabil tradus in documente.) hutulii, un neam intreg de „hoti" in Carpatii Nordici, de unde-si trag numele, or muntii Valcan(ului), ai lusilor, in masivul Retezat.
De la istoriograful bizantin Kekaumenos din secolul XI, el insusi (cel putin partial) Vlah, si pana la istoricii croati, s-au pastrat niste declaratii interesante despre „hotia Vlahului" (Valahului). Vatro Murvar (sociolog croat in America) construieste o „tipologie Vlaha" negativa in Balcani, pe care-i face responsabili pentru toate evenimentele nefaste ale istoriei Yugoslave. Alti „specialisti" croati ii considera pe Vlahi „instabili mental", „sentimentali si nu logici", „irationali", si lista continua.
Spionul medieval Benjamin de Tudela, in pelerinajul sau spre locurile sfinte, trecand prin Balcani, ii descrie si el pe Vlahi ca „iute de picior", ca si caprioarele. Tot el ne spune ca Vlahii ii prada si ii omoara pe Greci, pe Evrei, insa „numai ii prada dar nu-i omoara". O fi fost aici o veneratie pentru „poporul ales"?; or, dupa cum crede Iorga, Grecul se apara, deci Vlahul trebuia sa-l omoare, in timp ce Evreul se punea cu fata la pamant, fara sa se opuna „pradarii? In epoca aceasta intalnim Vlahi cu nume evreesti. Ce-o fi determinat moda asta?
La Kekaumenos, un capitol intreg din cartea sa Strategicon, intitulat „Despre lipsa de credinta a Vlahilor", citim urmatoarele: „va dau voua si urmasilor vostri sfatul urmator. Neamul Vlahilor este cu totul fara credinta si pervers, nu pastreaza credinta nici fata de Dumnezeu, nici fata de imparat, nici fata de rude ori prieteni, ci cu totii este gata sa se dusmaneasca si contra tuturor este gata sa unelteasca. Minteste mult si fura tare, in vreme ce in fiecare zi face juraminte infricosate catre prieteni, pe care insa nu le tine in socoteala, caci socoate ca nimica si infratirile si legile sufletesti si se serveste de asemenea lucruri toate numai ca sa insele pe cei naivi. Niciodata n-a pastrat credinta catre cineva, nici catre imparatii de demult ai Romanilor. Contra lor a purtat razboiu imparatul Traian si i-a strivit cu totul, iar imparatul lor Decebal a fost ucis si capul i-a fost expus intr-o sulita in mijlocul Romei. Caci ei sunt asa numiti Daci si Bessi. Inainte vreme traiau pe langa Dunare si pe langa Sau (Sava), acolo unde traiesc acum Sarbii, prin locuri tari si grele de strabatut, si increzandu-se in taria locurilor, aratau intaiu tragere de inima si supunere catre imparatii mai de demult, pana ce si-au pierdut acestia rabdarea si i-au sfaramat cum am mai spus. Si atunci Vlahii au iesit din locurile acelea si s-au imprastiat peste tot Epirul si Macedonia, iar cei mai multi s-au asezat in Hellas. Sant lasi si au inima de iepure, iar indrazneala le vine tot din lasitate. Va sfatuiesc deci sa nu va incredeti in acesti oameni in nimic... Paziti-va de dansii, ca de niste rai; nici sa jure, nici sa jurati. Nu trebuie sa te increzi intransii de fel, prefa-te insa si tu ca le esti prieten... Iar daca-si vor aduce fimeile si copiii in vreo cetate greceasca, lasa-i sa le aduca, decat numai fimeile si copiii sa fie inauntrul cetatii, iar ei sa steie afara de cetatre. Si daca vor sa vrea sa vie sa-si vada familiile, sa intre numai doi ori trei, si dupa ce vor iesi aceia, sa intre altii. Si sa bagi seama bine la ziduri si la porti, numai asa vei fi in siguranta..." Desi scrisa acum aproape un mileniu, cartea lui Kekaumenos pare atat de contemporana...
Avem insa autori straini care ne-au placut. Germanii in general nu prea ne-au agreat, dar cateva marturii de la polul opus ar trebui mentionate.
Martin Opitz, poetul german din Silezia, a fost chemat de principele Ardealului Gabriel Bethlen in 1622 la Alba Iulia, (Balgrad) ca profesor de literatura la Academie. Cunoscandu-i pe Romani, ii indrageste si descrie in poemul „Zlatna" limba, obiceiurile si firea lor. „Italia insasi n'a pastrat mult din vechime, precum nici Spania, nici Galia: cat de putin ele pot semana Romanilor, atat de aproape inrudita e romana cu latina. Aici zace inca mult sange nobil in colibele taranesti, care nu s-au lepadat inca cu totul de vechile obiceiuri si datine strabune, precum dovedeste si hora lor... oameni care si astazi poarta inca haine dupa model roman, cam proaste; dar sant sfatosi, se gandesc mult si vorbesc putin."
Iata ce spune si geograful german Hoffmann despre Romani: „Din amestecul elementului, din care se trage poporul roman, se dezvolta capete, care-s clasice si ar putea servi de model pentru geme; capete care si inlauntru ascund ceea ce arata in afara, caci nicairea nu intalnesti o inteligenta mai repede, o minte mai deschisa, o agerime mai mare, unita cu dibacie in conduita, cum o arata Romanul cel mai de rand. Acest popor, unit si ajuns la cel mai inalt grad de civilizatiune, ar fi potrivit sa stea in fruntea culturii intelectuale a omenirii. Si ca sa se implineasca aceasta, limba sa e atat de armonioasa si de bogata, caci ar fi potrivita pentru poporul cel mai cult de pe suprafata pamantului."
Inainte de a incheia capitolul furatului, sa privim putin si la psihologia limbii romane. Ne-am uitat la toponimie, am facut o incursiune in lingvistica, am tratat perspectiva istorica si sociala, de unde am observat ca intr-adevar, Romanul si-a petrecut timpul muncind sau facand istorie pentru altii; pentru el insusi n-a avut niciodata timp. Timpul sau a fost „furat" de altii; el n-are decat sa-l fure inapoi. Exista un obicei odata de „a fura mireasa" (nevasta). Si in dragoste Romanul „fura un sarut" sau „fura inima cuiva". Ca sa invete o meserie, Romanul trebuie s-o fure si pe aceea. Inca se mai spune ca „meseria se fura, nu se invata". N-avem deci timp pe indelete, parca ceva inca ne mai urmareste... Dar vorba poetului:
Articol scris de Gheorghe BogdanCaci - cine ne opreste sa cladim,
— Aron Cotrus
- peste asprul tintirim
Si uriasul gand romano-dac, -
intr-un an ca-ntr-un veac?...
Cine ne opreste
Sa-ncercam voiniceste:
Sa fim ce vrem sa fim?...
Si ce ne impiedica oare,
Lumii sa-i dam aur si paine
Si sa-naltam peste noi,
- noi, stranepoti de pacurari nomazi -
In fata Romei, Parisului, New Yorkului de azi,
biruitoare
sub crivat si soare,
Titanicele noastre Sarmisegetuze de maine?...
