O dimensiune importantă a regimului carlist a fost reprezentată de proiectele și realizările din sfera culturii, regele Carol al II-lea însuși demonstrând în repetate rânduri că era un sincer iubitor al creațiilor spirituale, cu atât mai mult cu cât inteligența și gusturile sale estetice rafinate erau o realitate.
Cu ocazia primului său discurs de recepție rostit la Academia Română, la 25 mai 1931, suveranul declara, printre altele:
„Este trist ca la un popor de 17 milioane de suflete să se găsească abia 5000-6000 de cititori. Dorind să urmez vechea datină românească de a nu intra întâia oară într-o casă cu mâinile goale, am hotărât, cu prilejul primei mele vizite făcute ca rege acestei instituții, să institui două premii: unul de 100.000 lei pentru o ediție critică a Letopisețelor și al doilea de 400.000 lei”.
Regimul s-a arătat interesat și de conceperea unei strategii privind articularea propagandei culturale românești peste hotare. Elita politică era preocupată de susținerea diferitelor acțiuni de acest gen, sentimentul predominant fiind acela al îndeplinirii unei datorii patriotice.
Promovarea culturii românești peste hotare
Spre a fi mai concreți, amintim, de exemplu, că pentru prezența României la expoziția internațională de la Paris din anul 1937, printre sponsori s-au numărat industriașii Max Auschnitt și Nicolae Malaxa, cu câte 10 milioane de lei contribuție, Ossiceanu, din sfera afacerilor cu petrol, care a oferit 1 milion de lei, inginerul Costinescu, din industria lemnului, cu 1 milion de lei, Ion Gigurtu, din domeniul exploatării aurului, cu 2 milioane de lei, Margulies și Scherg, din industria textilă, cu 3 milioane de lei, și Melinte, din industria zahărului, cu 3,5 milioane de lei.
În noiembrie 1937, la sugestia lui Nicolae Iorga și cu acordul regelui, se alocau fonduri pentru ca un ansamblu folcloric compus din 45 de persoane să plece într-un turneu prin Italia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Polonia, în sprijinul promovării artei românești peste hotare.
Folclorul și arta românească reprezentau, într-adevăr, obiective de larg interes pentru occidentali. La 28 iunie 1930, Legația Română din Olanda trimitea un mesaj lui Puiu Dumitrescu, pe atunci secretar particular al regelui Carol al II-lea, în care se relata despre deosebita apreciere pe care o avusese expoziția de artă românească de la muzeul comunal din Haga.
Regele însuși văzuse inițial fotografiile exponatelor care urmau să reprezinte România în „Țara lalelelor” și făcuse chiar unele observații ce probau simț artistic nuanțat și fine judecăți de valoare.
În anul 1938, cu prilejul vizitei pe care Carol al II-lea urma să o efectueze la Londra, Direcția Presei din Ministerul Afacerilor Străine trimitea o serie de materiale care urmau să apară în mass-media britanică, printre care amintim referințe asupra unor lucrări de istorie românească, articolele „Arta românească”, de Andre Villeboeuf, „Pictorul român Andreescu și destinul artei”, de Jacques Lassaigne, albume ilustrate despre aeronautica din România, un repertoriu al infanteriei și marinei române etc.
Carol al II-lea ca protector al creatorilor
Veritabil Mecena, regele Carol al II-lea s-a preocupat îndeaproape de statutul creatorului, susținând personalități precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Georgescu sau Ion Jalea.
La 4 noiembrie 1937, George Enescu primea cordonul clasa I al Ordinului „Steaua României”, pentru meritele sale, fiind ajutat și financiar de către rege, în special în perioada începuturilor sale artistice.
Dramaturgul George Ciprian, a cărui piesă „Omul cu mârțoaga” fusese jucată în Occident cu succes, primea o gratificație din partea suveranului, ca urmare a unei solicitări din 26 martie 1938.
Deși au plătit tribut cultului personalității, mulți intelectuali importanți ai vremii erau probabil sinceri atunci când elogiau implicarea fastă a suveranului în opera de revigorare a culturii naționale.
I. Simionescu saluta „marea răspândire a cărții la țară”, apreciind că Fundația „Regele Carol al II-lea” este comparabilă cu programul gândit la vremea sa de către Spiru Haret.
I. Scriban îl numea pe suveran „regele unei adevărate culturi”.
Adrian Maniu observa că arta românească datorează mult imboldului financiar și spiritual european al „capului țării”.
Arhitectul I. D. Enescu amintea chiar de un „stil Carol al II-lea”, în vreme ce Șerban Cioculescu era de părere că, după 1930, literatura română cunoștea o accentuare a dimensiunii sale europene.
Sprijin pentru comunități, școli și cămine culturale
Au existat însă numeroase situații în care oameni sau comunități cu mult mai puțin reprezentativi ori reprezentative solicitau regelui sau autorităților abilitate diverse intervenții pe linie culturală sau administrativ-culturală și, în majoritatea cazurilor, problema se rezolva.
Evident, acesta nu poate fi considerat un model, atâta timp cât existau căile oficiale, însă clasica meteahnă a birocrației și o credință mai veche, adânc înrădăcinată la nivelul psihologiei colective, potrivit căreia doar cel aflat în vârful piramidei sociale poate soluționa „orice”, explică aceste atitudini.
La 18 iulie 1938, Carol al II-lea oferea un ajutor de 10.000 de lei pentru înființarea unui cămin cultural în localitatea botoșăneană Flămânzi.
Trimitea totodată și 5000 de lei pentru renovarea completă a monumentului eroilor din Vaslui, după ce autoritățile locale îi arătaseră, într-un memoriu, că „el este indispensabil în primul rând educației patriotice și sufletești a tineretului nostru”.
Trimitea 12.000 de lei pentru întreținerea unui cor la catedrala orașului Iași, precum și 5000 de lei necesari căminului cultural din localitatea Deleni, județul Iași, pentru achiziționarea de mobilier, bibliotecă și lemne de foc.
Învățătorul de aici îi mulțumea suveranului, argumentând cu citate din antici că „în special îmbogățirea fondului nostru de carte va fi o mare bucurie și izbândă pentru noi toți de aici”.
La solicitarea unor ofițeri, Rezidența Regală a Ținutului Prut destinase 80.000 de lei pentru extinderea localului Cercului Militar din Iași, precum și pentru modernizarea bibliotecii aferente.
Suveranul și autoritățile, în general, acordau subvenții periodice unor asociații școlare care reuneau „copii săraci, dar buni la carte”.
Camerele de Muncă solicitau adesea fonduri în scopul cumpărării de cărți pentru bibliotecile personale ale unor muncitori. O astfel de adresă din 3 ianuarie 1939 anexa cererii de 2000 de lei și o listă cu volumele preferate de către viitorii cititori.
Predominau clasicii, scrierile cu tematică istorică, precum și colecția „Cunoștințelor folositoare”. Aceste aspecte spun multe despre un anumit nivel de trai al reprezentanților muncitorimii române, precum și despre disponibilitățile acesteia, în comparație cu segmente socioprofesionale similare din țările limitrofe României. Se explică, o dată în plus și din această perspectivă, slaba audiență a stângii radicale în mediile așa-zis „proletare”.
Sprijinirea studenților și a tinerilor fără mijloace materiale
Beneficiau de ajutoare bănești unii studenți foarte săraci, ca, de exemplu, un anume Leonte Th. Grigorie din Iași, cursant la Facultatea de Drept din oraș, care primea din partea autorităților, la 11 octombrie 1938, 1500 de lei, în scopul achitării taxelor. Studentul preciza în memoriul său că are o situație școlară „onorantă”.
Existau multe asemenea elemente, precare sub aspectul resurselor pecuniare, însă dotate intelectual și cu o dorință mare de a se perfecționa și instrui. Ne gândim, de exemplu, la viitorul istoric Nicolae Grigoraș, care figura ca fiind înscris la doctorat, „complet lipsit de mijloace financiare”.
La 21 decembrie 1938, 28 de studenți ieșeni primeau 30.000 de lei pentru a „urma studiile”.
Semnalăm și cazurile unor părinți care mulțumeau autorităților sau chiar personal regelui Carol al II-lea pentru sprijinul financiar de care beneficiaseră, grație căruia „copiii noștri aflați la studii și care nu mai aveau la un moment dat posibilitatea de a-și continua cartea sunt astăzi pe deplin salvați”.
Subvenții din partea Rezidențelor Regale, prin intermediul regelui Carol al II-lea, primeau și unii jandarmi, cazuri mai rare, e adevărat, înscriși la facultăți, în special la cele de Drept, și care nu aveau o soldă suficient de îndestulătoare.
Prețuirea actului cultural
Sentimentul care predomina în societatea vremii era unul de prețuire pentru actul cultural, pentru „truditorii” săi, cinismul uneori inevitabil al spiritelor pragmatice și opace fiind, în multe cazuri, anihilat de interesul constant pe care Puterea îl manifesta, uneori ostentativ și histrionic, față de tot ceea ce reprezenta sensibilitate, preocupare și frumos.
Fără orgolii sterile tipice unui elitism confecționat ad-hoc, Carol al II-lea și colaboratorii săi au înțeles că investiția în cultură și educație este cea mai profitabilă pentru prestigiul și rezerva sufletească a națiunii.
În 1940, Constantin Angelescu observa că, pe lângă cele aproape 7800 de localuri școlare clădite până în 1928, se finalizaseră cele rămase în construcție în același an și se construiseră aproape 4000 de noi școli. Numărul învățătorilor numiți în posturi între anii 1933 și 1938 fusese de 17.000.
La rândul său, Petre Andrei comenta favorabil faptul că se putuseră oferi gratuit, în aceeași perioadă de timp, cărți în valoare totală de 11 milioane de lei.
Finanțarea publicațiilor, artiștilor și proiectelor editoriale
Să mai oferim câteva exemple concrete de sprijinire a culturii de către autoritățile vremii. La 7 octombrie 1938, valoroasa revistă „Însemnări ieșene” primea 20.000 de lei ca finanțare, iar un anume C. Săteanu primea fonduri pentru a-și tipări o „istorie a Junimii”.
Ajutat din punct de vedere pecuniar era și publicistul Gheorghe Banu, care mărturisea la un moment dat că ajunsese la limita răbdării, nereușind să obțină de nicăieri fonduri pentru a-și putea publica scrierile.
5000 de lei primea publicația culturală „Cele trei Crișuri”, din Oradea, iar „Luminătorul” beneficia de 20.000 de lei pentru „înfiriparea unei edituri și a unei tipografii în orașul Iași”.
Secretarul Teatrului Național din Iași, Aurel Ghițescu, primea 15.000 de lei pentru un turneu prin Basarabia cu piesa „Tatăl” de August Strindberg, apreciindu-se de însuși regele Carol al II-lea că „aceasta e o operă de mare proporție culturală”.
Un anume Vasile T. Maximovici beneficia, la 22 decembrie 1938, de 1500 de lei pentru a putea tipări o culegere de folclor adunat de la românii din Iugoslavia, în vreme ce Constantin Ramadan, valoros artist al Teatrului Național din Iași, strămutat ulterior la București, primea 6000 de lei necesari efectuării unui turneu.
La 13 ianuarie 1939, învățătorul Gheorghe Agafiței primea din partea Casei Regale 2000 de lei, pentru tipărirea volumului său „Colinde populare”, rezultat al unui efort derulat timp de mai mulți ani, în scopul culegerii și prelucrării unor cântece probatoare pentru filonul creator autentic românesc.
La 20 ianuarie 1939, actorul Ion Finteșteanu beneficia și el de 5000 de lei pentru efectuarea unui turneu.
Satele-model și plasele-model
La 7 septembrie 1939, toate așa-numitele „sate-model” care se afirmaseră nu numai pe plan economic, ci și cultural, urmau să primească, fiecare în parte, câte un premiu de 80.000 de lei din partea Fundației Culturale Regale „Principele Carol”.
Din Moldova erau nominalizate localitățile Pipirig, din județul Neamț, și Flămânzi, din județul Botoșani.
Erau, în același timp, citate ca exemplu toate „plasele-model” din România, „unde se înregistraseră succese atât în ceea ce privește munca productivă a locuitorilor, cât și în domeniul înălțării lor sufletești și culturale”.
În anul 1939 acestea erau: Dâmbovnic, în Bucegi, Ioan Vodă, în Dunărea de Jos, Câmpeni, în Mureș, Bravicea, în Nistru, Ocolul, în Olt, Codru, în Prut, Iza, în Someș, Humorul, în Suceava, și Bozovici, în Timiș.
Prin intermediul Serviciului Social Român, autoritățile se arătau, în general, preocupate ca școlile care nu beneficiau de un local propriu să primească, fie și eșalonat în tranșe mai mici, diverse ajutoare financiare.
Importanța Serviciului Social Român era, de altfel, clamată constant în epocă și se încerca o sensibilizare a tineretului în acest sens, mergându-se până la o grupare compactă a acestuia, în special a tineretului intelectual, sub semnul tutelar al „ridicării sociale, economice și morale a patriei”.
Existau, fără îndoială, motive de satisfacție, ca de pildă la 18 noiembrie 1939, când la Roman s-au pus bazele societății culturale „Miron Costin”, care beneficia de un sediu propriu și de o bibliotecă de 7000 de volume. Era atât contribuția cetățenilor, cât și constanta intervenție a autorităților.
Carol al II-lea și misiunea culturală a satului românesc
În permanență, regele Carol al II-lea s-a aflat la curent cu toate acțiunile cultural-administrative, intervenind, implicându-se, dând sugestii, cantonându-se uneori în limitele unor clișee, dar continuu interesat, încrezător în capacitatea sa de a schimba în bine societatea românească sub aspectul tipologiei sale spirituale.
Entuziasmul său febril pare să fi fost autentic. La 22 martie 1937, cu ocazia unei expoziții folclorice organizate de Muzeul Satului din București, nota:
„S-a încetat cu țăranul de operetă, am intrat în realitate, ne-am lăsat de vorbe mari și sentimentalism ridicol, am început o operă realistă și practică. Ridicarea și redeșteptarea satelor nu se face prin politică și vot obștesc, ci prin muncă continuă de pricepere reală a nevoilor locale și de sacrificiu și dragoste”.
La 5 mai 1939, observa cu satisfacție în „Jurnalul” său:
„Vremuri grele, dar tot se citește!”.
Mai mult sau mai puțin obiectiv, fidelul suveranului, Armand Călinescu, afirma în 1938 că, dacă regele „n-ar fi purtat Coroana pe cap, ar fi fost învățător”.
Acest „monarh-învățător” acorda o parte importantă a timpului său preocupărilor de acest tip. La 13 noiembrie 1930, cu ocazia unui discurs susținut la deschiderea congresului ASTREI, el arăta că „acolo unde nu poate pătrunde școala, să pătrundă asociațiile culturale. Chiar în timpuri normale, rolul lor e să completeze rolul școlii în stat”.
La 15 noiembrie 1930, tenta naționalistă a discursului său iese în evidență, dar impresia e mai curând una favorabilă:
„Națiunea noastră are, în părțile acestea ale lumii, o înaltă misiune culturală. Directivele acestei misiuni, care nu e îndreptată contra altor neamuri și ține numai la dezvoltarea geniului național, pornesc de la Universitate”.
Cultura, știința și ideea națională
Oamenii de știință îl receptează cu interes pe acest monarh subtil și totodată spontan, în rostirea căruia discursurile nu mai par conjuncturale și, cu toate că unele accente sunt tributare unei retorici înflorite, se simte pasiunea, credința în ceva:
„Aveți datoria de a face ca orice român să fie conștient că și în țara noastră se lucrează intens și bine pe acest teren”.
Pentru regele Carol al II-lea, stimularea culturii naționale românești căpăta conotațiile unei identificări cu moștenirea cea mai valoroasă a trecutului. De aceea, poate, el considera că „mai presus de zbuciumul, de certurile și lucrurile urâte din toate zilele este totuși ceva ce rămâne permanent viu și puternic: poporul român”.
Asemenea unui despot luminat, fiind invocate de către anumiți comentatori numele lui Frederic cel Mare, Iosif al II-lea sau Wilhelm al II-lea, Carol gândea că, în privința răspândirii circulației culturale la nivelul individualităților, „fără a fi moraliști excesivi, suntem datori să încurajăm în primul rând cărțile care pot sluji la ridicarea morală a poporului și care pot să difuzeze în întreaga națiune cunoștințele de care ea are neapărată nevoie”.
Totul era subsumat, în cele din urmă, perenității ideii naționale. Altfel spus, stimularea culturală însăși nu era altceva, în concepția suveranului, decât o dezvoltare în sens creator a sentimentului național.
„O grijă deosebită o punem pentru dezvoltarea sentimentului național. Copiii noștri trebuie să învețe că, dacă unele lucruri bune se pot aduce de peste graniță, sunt atâtea aici, în țară și în sufletul poporului, care să facă din România și din neamul nostru una dintre țările și unul dintre popoarele cele mai strălucite din lume”.
Carol intuise faptul esențial conform căruia o națiune fără veleități de mare putere în sfera economică sau militară se poate revanșa cu succes în domeniul cultural, dacă există un interes real și un sprijin eficace din partea diriguitorilor.
Din această perspectivă, politica în domeniul culturii orchestrată de către regimul său a avut, fie și dacă ne gândim bunăoară la situația zonelor rurale, un cert caracter misionar.
Un asemenea sens vedea și Armand Călinescu atunci când, referindu-se la activitățile corpului profesoral, declara:
„Profesorul nu este un funcționar, ci el trebuie să aibă și o activitate creatoare în domeniul științei. Profesorul care, după ce obține numirea, își pune lira în cui și nu mai are o activitate creatoare prin lucrări verificate va fi considerat demisionat”.
Dimitrie Gusti susținea, în anul 1937, că regele Carol al II-lea proiectase ambițiosul său program de revigorare și stimulare a dezvoltării creativității spirituale românești încă din 1921, cel puțin în ceea ce privea activitatea Institutului Social Român.
Dincolo de orice tip de subiectivitate, rămân, în cele din urmă, faptele, realizările concrete peste care orice analiză serioasă nu poate trece.
Poate că demersurile regimului și ale regelui, în ultimă instanță, în planul culturii, au fost cel mai plastic concentrate de către vicontele portughez Joao de Ameal, la 31 martie 1938:
„El lucrează fără răgaz la cristalizarea specificului românesc”.
Articol scris de Cristian Sandache
