Devenită, la un moment dat, loc comun al eseisticii de la noi, împreună cu alte mici paradoxuri narative borgesiene, formula care leagă omul nu de operă, ci de unităţile indefinabile ale amintirii trebuie folosită cu maxime precauţii. Dacă, în mod cu totul excepţional, la autorul argentinian un personaj oarecare primea, pe nepusă masă, telefonic, darul de a stăpâni, prin propriul efort cerebral, memoria lui William Shakespeare, e de presupus că un asemenea miracol nu trebuie extins îngăduitor într-atât încât să devină metodă critică.
Ciudat era acolo, se ştie prea bine, felul de-a dreptul marginal în care amintirile personale prevalau asupra acelora literare. Nu scrierea lui Hamlet, ci tot soiul de minore detalii biografice invadau mintea proaspătului posesor al nemaipomenitului rezervor cultural elisabetan. Prin urmare, nici măcar ficţiunea cea mai pură nu rezolvă corect misterele analitice amalgamate în jurul literaturii.
Chiar şi aşa însă, există o lecţie ce merită învăţată dintr-un asemenea joc intelectual. Lecţie fără de care remarcabilul volum apărut la Editura Curtea Veche (Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan) n-ar putea găsi calea către o evaluare într-adevăr lucidă. Cel puţin într-una - cea mai consistentă - dintre părţile sale.
S-a vorbit mult despre întâmplarea tristă în urma căreia manuscrisele jurnalului lui Mateiu au dispărut fără urmă înainte de a avea şansa unei transcrieri filologice bine făcute. Mâna, competentă dar excesiv morală, a unor critici ca Perpessicius sau Şerban Cioculescu a ocultat sau doar rezumat numeroase pasaje caustice, mâna nevăzută a destinului a făcut să se piardă o importantă colecţie de pagini aparţinând acestui scriitor oricum parcimonios. Reconstituirea în spirit rămâne, desigur, o variantă. Din păcate, singura.
Aici stă prima dintre mizele cărţii lui Ion Iovan. Din 1 ianuarie 1935 şi până în cea din urmă zi a fiului lui Ion Luca, 16 ianuarie 1936, fiecare pagină scrisă de Ion Iovan reface, cu puterea ipotezei, rândurile însemnărilor mateine. Pentru împătimiţii atmosferei din Craii de Curtea-Veche, lectura e numaidecât plăcută şi are, de bună seamă, atributele ineditului. Pentru cei mai puţin dispuşi la concesii speculative, discuţia aplicată pe text se vede nu doar îndreptăţită, dar şi absolut necesară.
Nu numai din prisma câtorva - să le zicem astfel - probleme de conştiinţă, Mateiu cel de aici nemaifiind întru totul acela cunoscut din scrierile deja existente. Dar şi, aşa cum anunţam, din câteva pricini ce vizează în primul rând tipul de memorie al pasionatului heraldist. Lăsăm, deci, la o parte implicarea politică puţin cam prea centrală a acestuia şi preocuparea susţinută pentru tânăra generaţie aflată sub umbrela ideologică a lui Nae Ionescu. Ele pot indica, în fond, o filieră de cercetare de al cărei traiect diaristica lui Mihail Sebastian nu e străină.
Lăsăm, din nou, la o parte câteva inexactităţi de genul acelora prin care Mateiu pare să neglijeze numărul real al fraţilor săi paterni, doar Tuşchi şi Luchi având, la o analiză grăbită, dreptul la vizibilitate. Esenţial şi deconcertant e, însă, felul în care pretinsul autor al jurnalului acestuia fraged se raportează la masca lui scriitoricească. Cartea conţine, abundent, chiar fragmente din opera, celebră, a lui Mateiu Caragiale. Autocitarea ingenuă reprezintă una din deprinderile netulburate ale acestui dandy de cincizeci de ani.
Replici ale Crailor, confesiuni din Remember, personaje din Sub pecetea tainei defilează, discontinuu, în suculentele notiţe finale falsificate cu artă de Iovan.
Nu reuşesc să înţeleg, în ordine estetică, de ce. Şi spun asta pentru că explicaţia dată, într-un subsol, de Ion Iovan nu mă ajută în vreun fel concludent: "Textul ultimelor însemnări mateine urmează maniera jurnalului manuscris. Transpunerea este aproape brută, adaptând doar expresia la româneasca actuală şi apelând la un minim de tehnoredactare. Intenţia este aceea de a conserva stilul gândului scris fără servituţi, destinat exclusiv propriei relecturi. Trebuie subliniat însă că însemnările lui Mateiu Caragiale necesită note critice, lămuriri, puneri în context. Jurnalul stârneşte nedumeriri, trezeşte obiecţii, dorinţă de delimitare, de respingere chiar.
Dincolo de acestea, trei lucruri mai reţin atenţia la lectură. În primul rând, autocitarea; uneori explicită, alteori nu, ea insinuează în pagini ale anului 1935 situaţii şi exprimări din scrieri anterioare; gândul autorului se hrăneşte abuziv din memorie, prezentându-se drept un ins neverosimil de autarhic. În al doilea rând, sunt de urmărit citatele nesemnalate, expresiile preluate. Acestea par a reproduce crâmpeie din varii scrieri eseistice, passages non marqués, iar în cazul în care ele sunt tipărite după 1935, ne vedem obligaţi a vorbi de ciudata premoniţie ideatică a lui Mateiu Caragiale; uneori chiar identitatea, comportamentul unor personaje notorii din interbelic împrumută trăsături întâlnite la indivizi ai generaţiei următoare. Sunt de semnalat câteva similitudini, coincidenţe, câteva teorii avant la lettre, câteva feţe cu trăsături calchiate." (pag. 357)
Memoria ultimului Caragiale pare să funcţioneze cu un randament superior celei a lui William Shakespeare. Craiul de la Sionu dă, prin aceasta, semne clare de schizoidie, care-l fac să le semene mai mult celorlalţi decât sieşi. El e un veritabil matein înainte de a fi un adevărat Mateiu. În acest fel, ficţiunea preia rolul de căpetenie al documentului. Şi nimic - sau mai nimic în afara stilului propriu-zis - nu mai trebuie creditat.
Portretele contemporanilor, cu alură de fişe clinice, trăiesc numai prin spectacolul de sarcasm pe care-l întreţin mocnit. Puţini sunt cei care scapă neatinşi de maliţia ageră a rafinatului prozator. Având un asemenea alibi aflat la vedere, tirul poate continua nestingherit. Cu precădere în direcţia, demult clasicizată exegetic, a tatălui: "27 martie. A treia zi de aniversare a naşterii mele. Ziua în care acum cincizeci de ani, pe 14 stil vechi, Ion Luca din neamul Caragiali merge la Oficiul stării civile şi înscrie, prin bunăvoinţă, un prunc. Mama? Păcătoasă lucrătoare la fabrica de tutun Belvedere. Tatăl? Necunoscut. Nu e, pour mon malappris pere, nici prima, nici ultima mistificare la care se potriveşte. Departe de el gândul să legitimeze copilaşul. Din contră, il change de crémerie, pândeşte un Sf. Dumitru şi fuge, se instalează singur în moţul Căii Victoriei. Curând pune ochii pe una din fetele Burelly, remarcată de Mişu Claymoor în cârd cu alde Marica, o duce la biserică şi-i face apoi o pereche de copii legiuiţi." (pag. 78)
Până aici, adică până la finalul notelor cotidiene presupus mateine, avem o carte trenantă, cu bunele convingătoare şi cu relele ei secvenţiale, foarte precis documentată, foarte plauzibil scrisă, foarte intuitiv diversificată prin amănunte altminteri incongruente. O carte care îl confirmă şi - nu mai puţin - îl expune pe subtilul cercetător Ion Iovan, autor, cu numai câţiva ani în urmă, al unei biografii pe deplin lăudabile, Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român.
Ce ne facem însă cu celălalt Ion Iovan, cu teribilul romancier probat, în anii 80, de Comisia specială? Îl redescoperim intact. Începând cu partea a treia a cărţii, un Epistolar de nici treizeci de pagini, evoluând pe piste poştale multiple şi trasând în viteză scheme elegante într-o materie extrem de greu de penetrat.
Va să zică, în cel din urmă an al vieţii, Mateiu cade într-o dragoste matură pentru o scrupuloasă angajată a Bibliotecii Fundaţiei Carol al II-lea. Ema, evreică deja ieşită dintr-un mariaj tragic, îi va umple întreaga această ultimă perioadă, la capătul căreia, post-mortem, fiul lui I.L. va deveni, circular, tatăl micuţului Jean Mathieu. Alt bastard, de data aceasta fără remuşcări freudiene, se adaugă şirului aproape ereditar din familia Caragiale.
Căsătorită, conjunctural, cu frizerul protipendadei bucureştene, Maximilian Zilverstein ajunge să plece, în extremistul an 1941, de la Fundaţii împreună cu toate manuscrisele mateine, pe care le va veghea cu cea mai mare grijă. Emigrând în Franţa prin medierea soţului ei, ajuns unul dintre intimii lui Petru Groza şi unul dintre informatorii cu patalama ai regimului, îi oferă lui Jean Mathieu o educaţie pur galică.
Toate aceste date confidenţiale se desprind din fondul de scrisori alcătuit de Iovan în finalul Ultimelor însemnări. Şi ele nu sunt singure. În perioada deschiderii postrevoluţionare, intrigat de mitul familial conservat în jurul tatălui său, cetăţeanul francez Jean Mathieu Zilverstein călătoreşte într-o Românie bulversată de tensiunile mineriadelor pentru a oferi cuiva, oricui, fotocopiile tuturor scrierilor tatălui său.
Are nenumărate tentative de contact cu elita culturală a momentului, de la Mircea Dinescu la Mircea Nedelciu, de la Andrei Pleşu la Gabriel Liiceanu, de la Nicolae Breban la - exact aşa - Ion Iovan. Nici unul dintre ei nu se dovedeşte, în fierbinţeala zilelor de 13-15 iunie 1990, realmente interesat de generosul vânzător de copyright. Prilejul pentru exersarea unor portrete necruţătoare, dovedind categoric, până la nivelul nuanţelor, ereditatea.
Rămân, cu citatele, în sânul clanului, lăsând bucuria cinică a celorlalte descoperiri cititorilor. Iată o mostră de probozire a capodoperei locale: "Mama a ţinut cu tot dinadinsul să i-o procure; comparând-o cu scumpele ei manuscrise originale, a murit de inimă rea. Nu ţi-am propus niciodată s-o citeşti, fiind convins că îţi pierzi timpul - naraţiunea se desfăşoară în capitala Bucureşti, în jurul anului 1911 şi are ca motto cuvintele lui Poincaré: Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l'Orient, ou tout est pris a la légere... Totuşi, autorul a primit pentru ea brevetul de cavaler al "Legiunii de onoare!" (pag. 532)
Un detaliu probabil, a cărui certitudine l-ar uimi şi l-ar încânta pe tatăl rătăcitului epistolier face ca destinatarul acestor schiţe să fie un anume distins André de Jollivet. Omonimia cu o parfumerie de lux e - din această perspectivă - onorantă. Analogia cu sir Aubrey de Vere e - între aceleaşi restricţii - revelatoare.
Cu sau fără asemenea glose, Ion Iovan a dat o carte care impune, chiar şi acum, aristocraticul gest al pălăriei ridicate!
Articol scris de Cosmin Ciotloş
