Nevoia atrage plăcerea de a avea iluzii. Ştim că şi acestea sunt interzise ori dirijate. Iluziile vin mai ales aduse de schimbări, dar, în fapt, ce nu produce iluzii? Un rău mai mic apără de unul mai mare. Un mare rău favorizează un bine oarecare. Un exemplu de aici: în lumea literară, ura pentru E. Barbu a produs autosugestia că M. Preda ar fi conştiinţa cea mai înaltă a scriitorului contemporan.
Iluzia literară ar fi la noi (E. Negrici, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, 2008) îndeosebi o iluzie critică. Deziluzia ar însemna discreditarea criticii literare din comunism: "Mi se pare ridicol să întreţii, astăzi, iluzia normalităţii unei literaturi în care fiecare pagină de critică literară scrisă de-a lungul a trei decenii a fost un simplu episod dintr-o luptă politică disimulată în una literară." Între altele, reţin dezamăgirea exprimată, după marea amăgire a sonetelor "shakespeare-iene" ale lui V. Voiculescu. L. Blaga a fost pus pe linie moartă, apoi amăgit şi el cu promisiunea de a publica din nou cărţi. Nu critică, citim aici în mai multe rânduri, dar politică literară am avut. Însă câţi o (re)cunosc? "Istoricii noştri literari şi interpreţii fenomenului artistic românesc au dat rareori perdeaua de iluzii şi mituri de peste literatura română şi e de presupus că aceasta va mai rămâne mult timp acoperită de voaluri." (270)
E. Negrici recunoaşte un predecesor în M. Martin. Zărindu-l prin târg, deziluzionat, mă întreb de ce n-a participat şi el la lansarea cărţii la Bookfest. Cartea sa, G. Călinescu şi "complexele" literaturii române, 1981, rămasă la volumul întâi, i se pare lui E. Negrici lovinesciană, nu călinesciană. El nu comentează termenul "complexe", resemantizat prin ghilimele, dar găseşte complexele (,problemele de sincronizare, retardarea, discontinuităţile, imitaţiile, veşnicele începuturi, accelerările, ruralitatea etc.") "nu întotdeauna infecunde", nişte "slăbiciuni", de care G. Călinescu era conştient, dar le-a preschimbat, iluzionant şi seducător, în "calităţi" (272).
S-au înstăpânit exagerări (în fapt, tot iluzii) tiranice în cultura română. E o iluzie, suntem avertizaţi, că avem un mare trecut spiritual, când Iorga ne spune că preoţii nu treceau de Crez şi Tatăl nostru. Dar autorul indexează scrupulos iluziile literaturii. Exagerată este durata istorică a literaturii române (pentru unii nu şi de limbă română): cu trei secole (,patru-cinci texte care aparţin, să zicem, beletristicii") înainte de cele două reale. Înşelător îi sunt prezentate proporţiile. Iluzionant a fost, cel dintâi, Iorga, sugerând aproape convingător că literatura noastră ajunsese "măreaţă" (229). Dar marele maestru amăgitor a fost G. Călinescu, prin ideea că - sunt cuvintele sale - "avem o literatură superioară" (237), rămasă în mare pe suport lingvistic românesc. Perspectiva timpului răsturnat în Istoria... lui Călinescu, observă E. Negrici, serveşte ideii de superioritate literară compactă, de la mari prezenţe la prefigurarea lor. (Aş introduce o comparaţie: ca în căutarea în Vechiul Testament a esenţei Noului Testament). Am testat fiecare cu propriul său spirit "hipnoza (tot iluzia, n.n.) verbului călinescian" (206), excerptând şi nu exceptând "amnezii şi exaltări păguboase" (225)
Europenitatea deplină rămâne iluzia noastră stabilă. E. Negrici se uită şi în grădina vecinului literar/literat bulgar şi vede tot "poleire prin denaturare" (210). Fenomenul nu devine etnic, naţional, dar, în mod vădit, expresia unui statut insuficient.
Protocronismul merge departe, înapoi, în istorie. Negrici nu putea trece peste exaltările, "fantasmele propagandei" comuniste, ridicol instrumentate prin protocronismul generalizat; dar fără aerul de glumă din echivoca expresie populară "Ca românul nu-i niciunul". El ironizează falnica tendinţă revendicativ-anexionistă. Poate că nu ştie că Ovidiu este expus la începutul Bibliotecii de poezie a lui M. Sorescu. Să fie şi Sorescu victima prea umană a unei iluzii? Şi să fie o victimă interesată doar literar, nu şi politic?
Mă întreb cât de adevărate şi cât de iluzorii sunt unele dintre suferinţele actuale diagnosticate. Scrisul? Dar "în lumea literelor româneşti nu mai există o veritabilă ebuliţie" (35). Cititul? Aici îl citează pe F. Pessoa: portughezul prefera, într-un moment, observarea vieţii directe, cărţilor care nu-l învăţau şi nu-i produceau plăcere (34).
Chiar literatura română rămâne o idee cam forţată. Scrisul românesc constituie o literatură, în care domeniile interferează, dar realizează cu mari cazne o beletristică (155).
Totuşi, metoda expresivităţii involuntare, prin care se citeşte "beletristic" - printr-un posibil călinescianism exacerbat - orice, lărgeşte "ograda amărâtă" a literelor româneşti. Înţelegerea metodei merge în consens. Amintindu-l pe Kant, pentru care metoda face obiectul (77), criticul notează, în acest volum, despre metode: "Avantajul lor este că nu implică atitudinea critică şi sunt indiferente la axiologie." (260). Fără atitudine şi valori nu e mai rău decât cu iluzia acestora? În realitate, metoda adecvată, articulată cu supleţe, nu doar presupune, dar chiar impune criteriul critic şi pe cel axiologic.
În continuarea extinderii literarităţii, greu de spus cât de realist şi cât de iluzoriu, E. Negrici, scepticul hermeneut (crezând că nici o interpretare nu află Sensul ultim al operei, 158) propune un salvator, aşadar optimist, comparatism literar, "întemeiat pe concordanţe, nu numai pe înrâuriri" (163); fundat, altfel spus, pe ceea ce este întâmplător, involuntar.
Istoria literaturii române apare concepută ca o "eternă" luptă dintre estetic şi nonestetic (151). Mica şi vlăguita literatură română, "însetată de pluralitate, de diversitate" (177), ajunge, cu adevărat, omogenă, dar în tradiţionalismul ei (ideologic, aşadar, nu estetic), de la dacism la protocronism (281). E. Lovinescu trăise iluzia că esteticul triumfase, literatura noastră comunica cu cea occidentală şi căuta febril moduri de diferenţiere. Persistă, însă, "starea de provizorat a literaturii române" (165). N. Cartojan, "vechistul" unei literaturi fragede şi fragile, are, concede E. Negrici, onestitatea să observe imposibilitatea de a face o istorie literară beletristică (sintagma tautologică?) şi chiar de a separa literarul de beletristic (231). Totuşi, e anticipat de Iorga şi Cartojan, întrucât după Iorga, el susţinea protocronismul (234). Trecutul literar rămâne mereu "distorsionat" (263). La modul inteligent şi sugestiv, ar spune L. Boia, astfel procedează G. Călinescu în istoria personală. În cea de la capătul perioadei proletcultiste (Istoria literaturii române, I, 1964), E. Negrici observă şi sancţionează "zbaterea dramatică a geniului speculativ călinescian, devenit inept şi confuz în încercarea de a acomoda contrariile" (254).
Ce impută E. Negrici criticii literare, criticilor? Percepţia globală ajunge aceea că, dacă ar fi avut din ce să selecteze criticii noştri, am fi clădit o altă literatură. (161) Va să zică, slăbiciunile creaţiei literare le-au născut pe ale criticii. Şi mai provocatoare pot fi percepţiile punctuale, mai cu seamă cele raportate la actualitate. De pildă: "După Revoluţie, însă, agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui." (178)
Tabloul critic în sau sub comunism? În primii 15 ani se constată absenţa criticii, iar în anii următori se produc "recuperări vertiginoase", când, totuşi, "spiritul critic s-a lăsat adesea anesteziat" (256). "De la jumătatea anilor '70, se poate spune că spiritul critic a intrat într-o lungă agonie." (264). În totul, "conta cantitatea şi nu spiritul critic" (260). Absenţă, agonie, anestezie, spune vocea deziluzionantă a autorului, dar cealaltă voce, a amăgitorului, se ridică şi ea. Aproape inexistentă, critica a dominat! (Te întrebi: în sau peste ce fel de literatură?) "Ideea că literatura română sub comunism a fost critico-centrică nu e lipsită de noimă." (262). Critica de întâmpinare a suferit şi a greşit. ţinută europeană au stilisticienii, poeticienii, structuraliştii, naratologii, hermeneuţii, semioticienii şi... textualiştii (264). După această evaluare disociativă, asocierea deziluzionantă cade ca o ghilotină: "Din parafrază şi din simple glosări mediocre în marginea unor texte se constituie cele mai multe Ťreuşiteť critice, iar asimilarea metodologiilor structuraliste şi poststructuraliste dădea doar un lustru banalităţilor." (262). Teoria rămâne impersonală şi neadecvată. Autorul Iluziilor o înlătură ferm, ca pe un balon de săpun. "Aparatul teoretic este, de regulă, hipertrofiat...", 260.
E. Negrici subordonează esteticul politicului şi atunci când susţine că "Marea literatură va fi esenţialmente reacţionară." (280) Şi cum să primeşti, ca adevăr sau iluzie, constatarea că esteticul din comunismul de după 1965 "a fost mai viguros" (256) decât cel interbelic? Au existat grupări literare în jurul unor reviste cu opţiuni estetice diferite, care mascau "opţiuni politice divergente" (263). Ar însemna să credem că, fără pluripartidism, "partidele" literare le substituiau pe cele "politice". Ori să înţelegem că, urmare a divergenţelor, a fost interzis chiar şi termenul onirism iar membrii grupului au fost împinşi în exil sau au scris pentru cenzura totalitară.
E. Negrici nu admite nici o excepţie de la teza sa privind mecanismele evoluţiei literaturii române, în principal prin întârziere şi imitaţie. Onirismul estetic (structural) (aici să notez: apărat minute bune de L. Ciocârlie la lansarea de la Bookfest), curent excepţional prin teorie şi practică literară, numit altădată de autorul eseului de psihologie a literaturii noastre un "curent de mansardă", ar fi fost, măcar el, excepţia care confirmă regula, altfel suspectabilă. Că optzecismul este experimentalist, estetic, nu postmodernist, o spusese chiar autorul Postmodernismului românesc, M. Cărtărescu. Singular şi consecvent este E. Negrici în delimitatea modernismului de premodernism, aplicând, în poezie, criteriul lui Hugo Friedrich, de altfel un criteriu structural, filosofic, ontologic, şi nu estetic. Ceea ce numesc unii neomodernism (N. Stănescu şi alţii) este pentru E. Negrici modernism radical. "Neomoderniştii sunt chiar moderniştii!" (165).
Intrarea şi ieşirea de pe liste a scriitorilor - valurile de valori - să aibă drept explicaţie certitudinile politice suverane şi deloc iluziile critice nu întotdeauna constrânse?
Ar fi, se mai crede, un semn de înapoiere, să se mai scrie istorii ale literaturii. Chiar termenul istorie se cere a fi nu gerat, dar abia sugerat. El poate fi înlocuit, bunăoară cu termenul geografie. Sugestii în acest sens îşi pot afla rădăcini universale şi, vai, istorice, suficient de adânci. Dacă, totuşi, mai este păstrat termenul istorie, acestuia se vrea a i se ataşa aproape orice: politică, socială, etică, etnică, filosofică, religioasă, teologică. Poate chiar militară. Numai estetică, nu. Pentru, chipurile, înnoire metodologică. E şi în literatură vremea tuturor posibilităţilor, mai ales a celor imposibile. Aşteptăm şi oferte de istorii ştiinţifice. Câte ştiinţe, tot atâtea istorii literare: istoria matematică, fizică, chimică, biologică, psihanalitică, imagologică, oenologică etc. a literaturii române?! Ar mai fi loc de istorii neistorice sau chiar antiistorice - toate aducând căi neumblate sau îndreptând către acestea. Trăim, se spune, vremuri postistorice, dacă nu transistorice. O tempora, o mores sau: Vai ce timp şi ce istorie! Dar poate fi timorată terorizanta istorie?
Articol scris de Marian Victor Buciu
