Jocul cu ficţiunea

Nesfârșitele primejdii și proza postmodernă

Primul roman al lui Mircea Horia Simionescu, Nesfârșitele primejdii, rămas la o singură ediție, cea din 1978, este și cel mai bun al său, așa cum Matei Iliescu (1970) este, probabil, cel mai bun roman al lui Radu Petrescu. Scriitorul își făcuse toate exercițiile și toate antrenamentele posibile până atunci.

Ingeniosul bine temperat — I. Dicționar onomastic (1969) și II. Bibliografie generală (1970) — înregistra parodic și specula ludic toate convențiile literaturii epice, într-un dicționar inepuizabil de nume și de opere. Exuberanța construcției estetice se manifestă din plin în amalgamul de narațiuni, în invenția de personaje, în exploatarea unor teme tradiționale, ca, de pildă, dobândirea unei moșteniri. În același timp, inteligența care gândește posibilul, în contraponderea realului, nu se poate abține de la demistificarea literaturii.

Jocul cu ficțiunea

Jocul cu ficțiunea în Nesfârșitele primejdii presupune o satisfacție a instaurării convențiilor narative, afișate la îndemâna cititorului, ademenit să creadă că are acces la secretul producerii romanului. Construcția și deconstrucția, credibilizarea și decredibilizarea narațiunii, ficționalizarea naratorului și verosimilizarea romancierului ca personaj devin un fel de joc de societate la care cititorul este invitat să participe.

Nesfârșitele primejdii este o carte care cuprinde cu larghețe, enciclopedic și umoristic, întregul repertoriu de convenții ale metaromanului, ale postmodernismului epic, ale prozei corintice, cum a numit-o N. Manolescu. Creatorul demiurgic este printre noi: un constructor jovial al textului, fragmentat în piese de puzzle. Și-a abandonat transcendența din romanul realist sau doric, în termenii aceluiași critic.

Reflecțiile despre roman ocupă o mare parte din ecranul narațiunii. Livrescul, ironia, parodia, ludicul și artificiul decid într-un roman prin excelență autoreflexiv. Radu Petrescu, Costache Olăreanu și Mircea Horia Simionescu, protagoniștii Școlii de la Târgoviște, împreună cu afinii lor, vor scrie nenumărate astfel de texte: romane, jurnale, proze scurte, călătorii fanteziste, dicționare fictive.

Romanul Nesfârșitele primejdii poate fi luat ca un text paradigmatic pentru un întreg gen literar al postmodernismului românesc. Nici Mircea Horia Simionescu însuși, maestru al parodiei și al metaficțiunii, nu va scrie ceva mai bun în acest gen, deși a mai publicat alte romane de același fel, cu o virtuozitate a ironiei care a culminat, în principiul ei deconstructiv, în Cum se face (2002), tot un roman autoreflexiv, până la descărnarea mecanismului și a demonstrației epice.

Romancierul ca personaj

„Cum se face un roman” este un subiect la fel de interesant ca și „cum se recuperează o moștenire”. Mircea Horia Simionescu lucrează pe ambele planuri, textualist și realist, punându-le într-o derutantă concurență. Reflexivitatea creatorului face ca el să se întoarcă, firesc, asupra propriului act.

Luciditatea, spiritul critic și atenția excesivă la modul în care opera se face stânjenesc, în cele din urmă, procesul creației, abătându-l de la dezvoltarea observațiilor sociale asupra obiectului său. Subiectul se sustrage operațiunii constructive de modelare a materiei, pentru a-și studia, narcisist, comportamentul, pe măsură ce își exercită acțiunea.

Ca în Falsificatorii de bani, cunoscutul roman al lui André Gide, autorul adaugă personajelor inventate încă unul, oarecum neașteptat: însuși romancierul, etalându-și procesul de creație în conversații, reflecții, proiecte și jurnale. La Gide se numește Édouard, pregătind tocmai romanul Falsificatorii de bani; la Mircea Horia Simionescu se numește George Pelimon, personaj complicat de o viață personală — are soție, amantă, trecut ciudat, prezent obscur — care își cere dreptul la reprezentare.

Romancierul delegat în text, Édouard sau George Pelimon, poate vorbi direct despre sine, fără sfială, la o persoană întâi nefictivă. Ficțiunea romanului are această extraordinară putere de absorbție, încât smulge scriitorul de la masa de scris și îl face obiectul propriilor sale preocupări. Ficțiunea vrea ca, deși romancierul există în afara textului său, el să fie inventat.

Narațiunea ficționalizează scriitorul nu simbolic, ci într-un mod cât se poate de realist. Proiecția scriitorului în textul său este un efect de hiperrealism, nu de speculație narcisistă. Întorcându-se la sine și povestind despre sine, prozatorul subiectivizează narațiunea, dar aceasta, tiranică, îi cere ca el însuși să se obiectivizeze. Triumfă legile clasice ale romanului obiectiv.

Romanul unui roman devine romanul unui romancier, un personaj ca oricare altul. Foamea de epic a romanului face ca o situație perturbatoare — întreruperile de autoreflecție și staționările în jurnal — să fie convertită într-o situație realistă, tradițională: relatarea despre întâmplările unui romancier devenit personaj obișnuit, chiar dacă imprevizibil ca apariție, un personaj care se integrează în narațiune, deci în realitate.

Identități dublate și aventuri narative

Nesfârșitele primejdii arată că se poate face un roman fundamental epic și dacă introduci un romancier real printre personajele fictive sau un romancier fictiv printre personajele reale. Rezultatul este același: romanul funcționează, adică epicul merge înainte, chiar dacă acțiunea se modifică prin intervenția unui nou agent.

Confuziile născute între persoane reale și personaje fictive, dublarea identităților — George Pelimon I cu George Pelimon II, Helga balerina cu Helga biologul —, fără nicio prevenire, sunt proceduri narative antrenante, aventuri romanești autentice.

Sorin Titel, în Femeie, iată fiul tău (1983), lucra de asemenea cu două personaje cu același nume, dar cu destine diferite, ca într-o ecuație cu o singură necunoscută căreia i se dau simultan două valori și două funcții diferite. Atât Mircea Horia Simionescu, cât și Sorin Titel operează în cele două romane ale lor, într-un mod independent, dar similar, cu un nume căruia i se acordă două identități diferite.

„X” are în aceeași ecuație, deci în același roman, două valori diferite. Este un mister care i se dezvăluie cu greu cititorului, dar este și o probă de inteligență a receptării, adică a lecturii. Fiecare nume ascunde o infinitate de posibilități ale existenței, dintre care se dezvăluie experimental numai două. Vizionăm un spectacol al invenției, al creației de viață, care face presupoziții, combinații și permutări. Calitatea esențială a epicului devine astfel ingeniozitatea.

Când două personaje se numesc la fel, contează, pentru a le diferenția, codul numeric — codul narativ — personal. Evenimente epice, alăturate neașteptat, se pot decupa din evoluția narațiunii: înmormântarea lui George Pelimon — care George? —, cursa întârziată de furtună a avionului de București, inundațiile, Helga — care Helga? — și George — care George? — în ilegalitate sau călători în Italia.

Un capitol își îngăduie, din senin, sau sugerează numai pentru inițiați, o referință livrescă: întâlnirea onirică a lui George Pelimon — care dintre cei doi? —, în Gara Titu, cu tatăl său mort de mult, în capitolul 15 din Cartea a patra. Trenul de Pietroșița, mi se pare o parafrază ironică după dialogul lui Hamlet cu fantoma părintelui uzurpat, cerând răzbunare.

Romanul ca specie a posibilului

Cursul epic este gata în orice moment să suporte capriciile prozatorului: personajele sau dublurile lor pot să moară și să-și reia apoi cursul vieții, rejoacă episoade ale trecutului lor sau sunt preocupate de clipa prezentă, se supun unui destin tragic, ca în Cartea a cincea. Pedeapsa, sau sunt lăsate în voia unui final deschis, al cărui elogiu îl face ultima parte, Sub coroana boreală.

„Specie a posibilului”, după părerea lui George Pelimon, unul dintre cei doi, romanul înseriază fidel dorințele personajului, „ceea ce ar fi vrut să trăiască și anii nu i-au permis”. Din acest motiv, „totul e posibil” în romanul devenit astfel perfect liber, un mod de a trăi compensatoriu, în ficțiune, ceea ce realitatea a cenzurat.

Romanul corintic trăiește din referințe culturale, mai mult sau mai puțin transparente. Se poate descifra în Nesfârșitele primejdii o altă versiune, în replică, pe o temă mult exploatată, cunoscută și din romanul lui Radu Petrescu, Matei Iliescu: legăturile primejdioase în afara familiei, adulterul real sau prezumtiv.

Helga, Despina și culpa de imaginație

Dora, căsătorită cu vârstnicul avocat Jean Albu, întreține relații amoroase cu timidul, însinguratul și progresiv inițiatul Matei Iliescu, relații care sfârșesc într-o idilică poveste de dragoste, nu fără trimitere la Emma Bovary. În Nesfârșitele primejdii, aventurier este soțul, George Pelimon, păstrând bune sentimente pentru consoarta lui, Despina, dar nerezistând ispitei de a alimenta idila cu Helga — care Helga? —, o Lelia vag brebaniană, de înaltă societate, cu mofturi care-i întrețin amantului arderea.

Radu Petrescu practica, pe acest subiect, o artă flaubertiană trecută prin filtru proustian. Procedarea lui Mircea Horia Simionescu este funciar antilirică. Poetizantă nu era nici modalitatea celuilalt târgoviștean, dar lirismul, adică romantismul, îi pria. Nici Nesfârșitele primejdii nu este străin de el: „jocul se desfășoară în spațiul purei poezii”, se spune la un moment dat.

Vom descoperi însă că „selenara Helga și solara Despina sunt ființe doar aparent diverse”. Între ele există rivalitatea dintre realitate și imaginație, pentru că „Helga e femeia pasiunii, selenara, febricitara, ființa regimurilor fantastice, a visului”. Cu alte cuvinte, „Helga e o idee”, ca Dulcineea din Toboso pentru Don Quijote. Adică întruchiparea unui ideal.

Prin urmare, Nesfârșitele primejdii nu este un roman al adulterului decât dacă înseamnă adulter să râvnești, prins în plasa căsniciei, independența de pe lângă femeia visurilor și aventura cu ea. Este o culpă de imaginație.

Romanul aleatoriu

Nesfârșitele primejdii este „romanul aleatoriu”, „cu anecdotă variabilă”, visat de George Pelimon. Cenzurile realității se compensează în imaginar, după o regulă unanim recunoscută: „romanul e o specie terapeutică, utilizând avantajele transbordării clipei prezente în fugara clipă viitoare”.

Sau, altfel spus: „Specie a posibilului”, „romanul e un domeniu al libertății literare depline. Nicăieri nu te simți mai confortabil ca în paginile lui”. Parcă știam, dar avem bucuria de a mai descoperi încă o dată un adevăr atât de plăcut.

Restul este literatură. Dar, la Mircea Horia Simionescu, literatura înseamnă totul, nu este un rest neglijabil al unei lumi obiective suficiente sieși. Pentru Mallarmé, lumea există pentru a sfârși într-o carte. Pentru Mircea Horia Simionescu, cartea există pentru a sfârși, adică pentru a se întrupa, într-una dintre lumile posibile.

Dulcineea din Toboso poate fi îmbrățișată de Don Quijote mai ardent, mai carnal, decât își îmbrățișează Emma Bovary amanții. Poți păcătui nu numai cu trupul, ci și cu gândul. Creștinismul legiferează și imaginarul păcatului. Dar, pentru personajele lui Mircea Horia Simionescu, gândul, adică posibilul, este chiar trupul romanului.

Jocul cu ficțiunea cea mai vaporoasă este sinonimul perfect al jocului cu cea mai ternă realitate. Orice ficțiune este tangibilă și accesibilă, după cum orice realitate este iluzorie. Ficțiunea romanescă este undă imaterială și corpuscul infinitezimal, ca lumina. Sună prea poetic, dacă n-ar fi prea științific: pură teorie.

Romanul, cu posibilitățile lui infinite de narațiuni, lumi, destine și personaje, bate întotdeauna realitatea.