Războiul, dar şi schimbările politice ale perioadei imediat următoare (1944-1948), au determinat o importantă modificare de paradigmă în literatura română. E vorba de intervalul 1940-1948. Poate pentru prima dată în istorie, vocea unei stângi româneşti, până atunci marginală sau marginalizată, a devenit cu adevărat audibilă. Instaurarea "dictaturii proletariatului", la sfârşit de an 1947, a obstruat, prin "stângizare" forţată, prin stalinizare, această considerabilă deplasare a sensibilităţii politice şi culturale, curmându-i-se devenirea firească, creşterea naturală.
Literatura dintre dictaturi, "momentul 1945", "literatura de tranziţie" (etichetă eronată, şi vom vedea de ce), o literatură cu o configuraţie aparte, în main stream-ul ei, nu s-a bucurat încă de suficient interes din partea istoriei literare; a suscitat însă atenţia câtorva cercetători, începând cu Al. Piru, prin Panorama deceniului literar românesc 1940-1950. Dar însuşi istoricul literar menţionat îşi subminează demersul prin friabilizarea şi prăbuşirea în futil a intervalului studiat, considerând că, pentru generaţiile de istorici literari ce vin, acesta nu va mai reprezenta decât o simplă "fază de tranziţie de la literatura dintre cele două războaie mondiale la literatura actuală, ale cărei semne se pot observa încă din 1948". Confuzia persistă şi în Literatura română de azi (1965), volum scris, în colaborare, de Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu. Se constată astfel "o coborâre bruscă a calităţii scrisului", o revărsare de "torente de maculatură", pe de o parte, dar, pe de altă parte, se recunoaşte existenţa literaturii autentice "prin volume ca Fraţii Jderi (vol. III), Ostrovul lupilor, Poveştile de la Bradu-strâmb de Mihail Sadoveanu, Lina de Tudor Arghezi şi mai ales monumentala Istorie a literaturii române de G. Călinescu, volumele de poezie publicate de Lucian Blaga, Mihai Beniuc, Magda Isanos, Emil Giurgiuca ş.a." Valuri de maculatură au curs de când e lumea şi pământul, şi mai curg încă, însă, în mod evident procustian, sinteza celor doi autori diminuează inexplicabil importanţa literaturii tinere, viguroasă, insolită, nouă, literatura generaţiei formate tocmai în contextul războiului, aşadar cea mai susceptibilă să fi intrat în rezonanţă nemijlocită cu vremurile. De altfel, Mircea Iorgulescu avertizează asupra acestei "scăpări", în Al doilea rond.
Mai apoi, ca replică la Panorama... lui Al. Piru, Emil Manu, om al generaţiei, îi consacră acesteia o întreagă monografie - sentimentală şi pletorică, e drept, dar amănunţită (Eseu despre generaţia războiului, Cartea Românească, 1978; ed. a II-a, Curtea Veche, 2000). Iată profilul "generaţiei războiului", după Emil Manu, în numele ei: "Scriitorii de care vorbesc aceste pagini s-au născut imediat după primul război mondial şi au îndurat visceral privaţiunile celui de-al doilea. Unii au fost pe front, alţii în lagăre şi închisori, alţii n-au fost decât prizonierii propriei lor conştiinţe, condamnată la tăcere. Aproape toţi au debutat în timpul sau puţin înaintea războiului şi au continuat să scrie până în 1948. Apoi au tăcut, unii mai mult, alţii mai puţin, dar chiar cei care n-au tăcut n-au fost ei înşişi sau n-au fost aşezaţi în locurile lor, acelea pe care o operă ulterioară le-a reclamat". Strivită brutal de "dictatura proletariatului" - năprasnică formulă resemantizată de Mircea Iorgulescu -, această generaţie s-a afundat în subsolul literaturii, ieşind la suprafaţă peste mai bine de un deceniu, în forma unor individualităţi centrifuge. De aceea sentimentul generaţiilor mai noi este acela de vid estetic sau, absolut eronat, de interludiu, de tranziţie. Dar cine scrie doar ca să tranziteze (de unde spre ce?), care creator se erijează de bună voie în "punte"? Cu îndreptăţire, Emil Manu intuieşte nedumerirea generaţiilor următoare, "extaziate descoperind pe Lucian Blaga sau pe Ion Barbu" şi care "şi-au dat seama că lipseşte ceva, poate o verigă, o vârstă, o biologie ascunsă, în orice caz, o etapă estetică". Într-adevăr, această "etapă estetică", această "biologie ascunsă" a existat şi este şi acum pe nedrept expediată. O generaţie care, dincolo de toate "ismele" (multifuncţionalul modernism, simbolismul, suprarealismul dur sau molcom, constructivismul, evazionismul, bacovianismul, arghezianismul), transgresându-le, are un timbru numai al ei, iar ceea ce o detaşează de tot restul e insurgenţa paroxistică sub presiunea cu rezonanţă viscerală a evenimentelor trepidante, presiune reală, nu livrescă, punând în discuţie însuşi rostul poeziei (fiindcă sentimentul urgiei şi al noului s-au precipitat mai întâi în lirică), însăşi existenţa ei.
E o luptă pe viaţă şi pe moarte a poeziei. De aceea, indiferent din ce filiaţii se revendică, e mai puternic aerul de familie, înrudirea în substanţă, decât separarea formală, când vorbim de Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Virgil Teodorescu, Mihail Crama, Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Mircea Popovici, Ştefan Popescu ş.a.
Nici cercetătorii postdecembrişti, puşi pe sinteze şi monografii, nu au acordat importanţă adevărului estetic al momentului, în unele cazuri pur şi simplu existenţei acestei literaturi, preferând fie s-o ignore, restrângându-şi cercetarea strict pe literatura realist-socialistă, fie despicând creaţia unor autori, focalizându-se doar pe producţia lor de după 1948, fie conferind greutate, majoritatea, de nu chiar toţi, dimensiunii paraliterare a operei, în speţă politicului, vădind uneori înverşunări justiţiare, inflamări extraestetice, apropiidu-se însă, când o fac, cu o oarecare timiditate sau chiar rigiditate axiologică de lăuntrul intim al acesteia. Nici aceia dintre ei care se dedică perioadei de până în 1948, nici cei ce-o revendică întru cercetare pe cea următoare, nu par să ţină prea mult seama de această generaţie tampon, de "biologia ei ascunsă", ea rămânând condamnată în continuare la asimilări şi etichetări arbitrare. Ingerinţa implacabilă a politicului în destinul acestor opere e cu dublă presiune şi efect. Ele sunt prinse mai întâi în teascul propriei urgenţe politice, captată, încapsulată dureros în artă, apoi, din partea receptării postdecembriste, se adaugă apăsarea apriorismului ideologic aplicat unilateral perioadei, viziunea reductivă politic, dar şi lipsită de curiozitatea pătrunderii în miezul invariantei obiectului literar viu, ca artă.
Acestă lirică moare de două ori. E nimicită întâi de realismul socialist, apoi, mai nou, de perspectiva reducţionistă prin care este reexaminată astăzi. Politicul sufocă artisticul, categorialul înfrânge individualul.
Noroc cu cercetarea "rezistentă prin cultură"! Unul din criticii literari cei mai creditabili de azi, este vorba de Gabriel Dimisianu, nu osteneşte să avertizeze asupra importanţei acestei literaturi pe nedrept obscurizată, întâi de regim, apoi de istoria literară recentă. S-a vehiculat formula discutabilă, contestată de Ion Caraion, a "generaţiei pierdute", preluată oarecum inadecvat de la Gertrude Stein. Discutabilă e în măsura în care şuvoiul generaţiei tinere ce şi-a făcut vad în intervalul 1940-1948, împărtăşind până la un punct idealuri nu doar artistice comune, nu s-a pierdut cu totul pe parcursul răstimpului de tăcere impus de puterea stalinistă, ci s-a realcătuit, după muţenie, de data aceasta în individualităţi puternice şi expresivităţi distincte. Mircea Iorgulescu, în răspăr cu teoriile tranzitologice de ieri şi de azi, dedică un capitol întreg din cartea sa, Al doilea rond (Cartea Românească, 1976), tocmai acestui straniu interludiu, poezia "momentului 1945". Apoi, pe unii dintre tinerii poeţi avuţi în vedere îi urmăreşte, cu consecvenţă, în redebutul şi recuperarea lor ulterioară, în volumele Critică şi angajare, Ceara şi sigiliul, Prezent.
Titlul capitolului, Poezia şi viaţa imediată (Momentul 1945), amorsează o teoremă cu afirmaţia şi demonstraţia deja conţinute. Literatura privită îndeobşte ca aparţinând unei perioade de tranziţie e fixată strâns şi recuperată sub formula-convenţie "momentul 1945". Atenţia criticului se îndreaptă către scrierile autorilor ce se formează "în împrejurările apăsătoare ale războiului şi ale dictaturii, împrejurări de care creaţia lor este nemijlocit şi structural înrâurită". Astfel "evenimentele devin circumstanţe ale poeziei, dar şi teme poetice, în acest mod putându-se explica paradoxul că, simţindu-se nevoia unei noi literaturi, se porneşte totuşi de la viaţă şi nu de la literatură. Prin urmare, poezia va fi şi contestată, şi instrument al contestaţiei. Nouă nu este atitudinea contestatară; nou este obiectul contestaţiei, căci nu o formă sau alta de poezie sunt puse la îndoială în favoarea altora noi, ci poezia în întregime, ca realitate şi posibilitate..." Sub presiunea istorică, nu se mai pune problema inventării unor noi forme de lirism care să le conteste pe cele vechi, ci e vorba de "necesitatea de a justifica poezia" însăşi. Criticul numeşte această poezie angajantă, iar nu angajată, fiindcă ea "îşi face meritul cel mai de seamă din faptul de a nu reprezenta o mişcare pur artistică", ea nu vine "să descopere ori să redescopere virtuţile poetice ale vieţii imediate; ea este descoperită ca posibilitate a vieţii imediate.
Poezia devine act, devine participare", ea nu are un stil, mai exact "stilurile ei sunt extrem de diferite; mai presus de toate deosebirile se află însă conştiinţa că, încetând să mai aibă o lume, poezia se află în lume (s.m., N.S.). Nu trece nici Nicolae Manolescu peste specificul noii poezii, remarcând prudent (Metamorfozele poeziei, 1968) o altfel de situare faţă de lirism a generaţiei care "va simţi cea dintâi nevoia să se îndoiască de poezie, s-o maltrateze", repudiind "estetismul predecesorilor imediaţi". Poezia se salvează de sterilitate "uitându-se pe sine şi revenind la lume: angajându-se (moral, social), devenind instrument". Dar poezia nu doar revine la lume, ci o revendică vehement şi în întregimea ei, nu e un simplu instrument, ci însăşi posibilitatea supravieţuirii. Apoi, repudierea poeziei, maltratarea şi respingerea gramaticii ţineau deja de reflexele avangardiste. Or, generaţia războiului nu reprezenta o nouă avangardă şi nu participa la un război în interiorul limbajului şi în dispreţ cu contingenţa, era contingenţa însăşi, crispată şi jupuită în expresie.
Mircea Iorgulescu consideră că nu se mai poate vorbi de o nouă sensibilitate sau de o expresie nouă, cât de "apariţia unei radicalizate conştiinţe a poeziei". Pe când proza îşi relua alimentarea la sursele vechi, complăcându-se încă pe orbita interbelică, poezia, iată, trece în sunetul vehement al urgenţelor şi insurgenţelor unei lumi de după război. Deşi, într-adevăr, nu reprezintă "o mişcare pur artistică", reprezintă, poate tocmai de aceea, mult mai mult decât atât: o nouă atitudine; după al doilea război, viaţa se năpusteşte fără menajamente în artă, fluidizând hotarele.
Folosindu-se de decupajul cronologic 1944-1948, Ana Selejan, în cel mai recent volum al său, Poezia românească în tranziţie (1944-1948), Cartea Românească, 2007, nu vede în această poezie un fenomen de mutaţie majoră, nutrită radicular din experienţa războiului, ci unul ligamentar, de apendice al interbelicului, dar mai ales de anticipare a realismului socialist, iar intervalul e perceput mai degrabă ca pasaj de trecere, decât ca moment distinct. Ignorând o întreagă bibliografie, contribuţii fulgurante majoritatea, dar esenţiale, uneori definitive şi de necombătut (Emil Manu, Mircea Iorgulescu, dar şi Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mihail Petroveanu, Gabriel Dimisianu, Dan Cristea, Alex. George, Lucian Raicu, Cornel Regman, Ion Negoiţescu, Ion Pop, Nicolae Ciobanu, Marin Mincu, Petru Poantă), împărtăşeşte punctul de vedere cel mai şubred, acela susţinut de Al. Piru care, deşi dedică o întreagă lucrare, în fapt simplu curs universitar, deceniului 1940-1950, îi neagă pe de altă parte legitimitatea şi identitatea. Că nu era simplă "tranziţie" dovadă stă, ca să dăm un singur exemplu, poate cel mai vizibil, colecţia Revistei Fundaţiilor Regale din perioada 1944-1948, revistă care, printre altele, a investit energic, prin ilustra echipă de critici, în impunerea generaţiei, debutând-o în parte, premiind-o în parte, susţinând-o şi urmărind îndeaproape vârfurile acesteia, făcând, periodic, bilanţul evoluţiei sale. Perpessicius (Două semestre de poezie, nr. 1/ianuarie 1946; Pleiada de la Forum, nr. 6/1946 şi 7/1946), Vladimir Streinu - o adevărată călăuză pentru aceşti poeţi, Şerban Cioculescu (Aspecte lirice contemporane, nr. 11/noiembrie 1946), Petru Comarnescu (Căutări şi aspiraţii în poezia tânără, nr. 4/aprilie 1945), au fost din cei ce-au însoţit îndeaproape această generaţie.
Consacrarea unei lucrări de sine stătătoare, a unei sinteze, poeziei generaţiei războiului ar fi fost şi rămâne de maximă necesitate, contribuţiile anterioare - esenţiale - fiind totuşi, cu o singură excepţie (Emil Manu) sporadice, parţiale, pasagere, cum am văzut, alcătuind mai degrabă un mozaic critic, decât o "panoramă", având nevoie, prin urmare, de un coagulant. Ana Selejan porneşte pe un drum jalonat deja cu o nonşalanţă deconcertantă şi cu naivitatea exploratorului de duminică. Fundamentalismul şi autismul său documentar uluiesc. Fundamentalism deoarece, cu încredere hipertrofiată în propria competenţă, suficientă sieşi, absolutizează fără filtru critic autoritatea sursei directe, presa vremii, presă alunecoasă în lipsa unor minime cunoştinţe istorice, asimilată şi procesată deja cu mai mult discernământ de pomelnicul de antecesori; autism fiindcă ignoră cu superbie descumpănitoare interpretările avizate ale aceloraşi (autoarea nu-i citează decât pe Al. Piru şi Eugen Simion!; nici vorbă de monografia, totuşi, a lui Emil Manu sau de reconstituirea, pe cât de lapidară, pe atât de exactă şi greu de revizuit, a lui Mircea Iorgulescu).
După aceste contribuţii nu se mai poate scrie în inocenţă, şi nici în orb aviar. E îngrijorător că poate singura persoană ce se apleacă acum, cu amatorism, asupra perioadei celei mai delicate din istoria noastră literară se bucură de credit nesăbuit din partea susţinătorilor superficiali. Impresia unei anume candori şi euforii, fâstâceala în faţa documentului, devin chiar stânjenitoare, precum cumva inconfortabil e şi sentimentul că cercetătoarea descoperă - mai pe "uliţa mare" - gaura de la macaroană. Iată o atitudine simţitoare, dar cel puţin indecvată, în prefaţa reeditării, din 2005, în acelaşi volum, a lucrărilor Trădarea intelectualilor şi Reeducare şi prigoană: "Pentru mine, atunci, ab initio, aceste lecturi şi descoperiri din presa vremii au constituit o permanentă mirare, surpriză, stupoare, uimire, revoltă şi iarăşi mirare. Nici acum, la re-lectura completă pentru ediţia a II-a, nu m-am lecuit de tot". Un strop de cenzură emoţională n-ar fi fost de prisos, cu atât mai mult cu cât criticii dinaintea sa, pe deplin familiarizaţi cu aceleaşi "izvoare" documentare, strângând probabil din dinţi, şi-au înfrânat cu bărbăţie şi stoicism crâncen emoţiunea.
Uşor nu le-o fi fost. E drept, efortul supraomenesc, crist(o)ic, poate determina o anume labilitate afectivă ("suprafaţa şvastă, zic euţ a acestei cercetări nu este sugerată numai de Indicele de nume, nici de Lista periodicelor consultate ş40 de colecţii complete de ziare şi reviste, adică aproape toată presa vremii care s-a implicat în dezbaterile culturaleţ şi de substanţialitatea capitolelor de Note şi comentarii ş...ţ. Cele 764 de referinţe bibliografice gestionează circa 900 de titluri... ş...ţ Laudă de sine? Nici atât. Ci o târzie revanşă a şoarecelui de bibliotecă, o mărturisire care trebuie spusă, despre anevoiosul laborator al cercetării, căci până să fixez informaţia pentru cititor, ea parcurge cel puţin patru etape: depistarea într-o sursă, întocmirea fişei, valorificarea ei în text, menţionarea ei în notele bibliografice. Iar sursele mele de informare numai comode şi convenţionale nu au fost, ştiută fiind starea colecţiilor noastre de periodice: nu întotdeauna igienizate, nu întotdeauna prelucrate biblioteconomic, nu întotdeauna accesibile. Drumul acesta îl ştiu cercetătorii veritabili, dar îl ştiu mai puţin ş...ţ, în vremea din urmă, cei care, grăbiţi să-şi facă opera, uită elementara conduită a citării şi a deontologiei muncii intelectuale"). Dintr-o neglijenţă scuzabilă, probabil bulversată încă de amintirea efortului depus, cercetătoarea scapă expresia lemnoasă, altfel repudiată în cuprinsul lucrărilor sale, "munca intelectuală".
Dar nu asta e important, ci faptul că, respectând cu (cri)stoicism toate cele patru etape ale laboratorului de cercetare, ea ne restituie o cantitate enormă de documente, însoţite de comentarii aproximative, în nu mai puţin de 9 volume, dacă nu luăm în seamă reeditările. Necesare şi salubre cu adevărat ar fi fost doar documentele, fără intruziuni strident amatoristice, ar fi fost de ajuns o antologare a lor.
Revenind la poezia generaţiei războiului, o sinteză ar fi presupus o ligaturare a tuturor contribuţiilor critice anterioare, restituirea unui portret contiguu al acesteia şi, de ce nu?, o interpretare critică personală. Nimic din toate astea. Autoarea ne oferă, în schimb, în prima secţiune a cărţii, un inventar buimac al "direcţiilor şi formulelor lirice", infinit mai nuanţat şi mai fluid configurate deja în lucrările criticilor amintiţi. O a doua secţiune, "Mitologia noii poezii", operează o ciuntire arbitrară pe principiul prezumţiei de colaboraţionism incipient, unde, de-a valma, întâlnim versificatori dibaci alături de poeţi ce aparţin de drept primei secţiuni. De altfel, toate subsecţiunile cărţii sunt tributare fortuitului. Cezura e menită să pogoare o umbră de blam asupra poeziei militante, considerată, pripit şi în bloc, un fel de coloana a V-a a realismului socialist. Împărţire inutilă ce zăpăceşte cu totul orice ierarhie valorică sau posibilă judecată de valoare, dar sortită să justifice şi ilustreze încăpăţânata şi pernicioasa idee de tranziţie. Unde mai punem că absenţele sunt de nenumărat, dar să încercăm câteva: Geo Bogza (Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte), Nina Cassian (La scara 1/1), Andrei Ciurunga (Poeme de dincoace, volum pentru care, în 1950, e arestat şi condamnat), Petru Sfetca (Afiş literar, Osmoze), deşi poeţi mult mai puţin importanţi sunt incluşi.
Miniantologia de la sfârşitul cărţii, apoi, e precară, săracă peste poate, inutilă. Eroarea majoră a cărţii e că vine doar ca o completare la lucrările anterioare ale autoarei (cele deja amintite şi Literatura în totalitarism care, în afara importanţei reale a restituirii documentelor epocii, nu sunt decât conjecturi naive, presupusuri amatoristice, vânătoare de vrăjitoare pe dos), împrumutând de la acestea toate defectele, neadăugând, în schimb, nici o calitate. Comentarii tot mai stângace, când geme biblioteca de analize de cea mai fină speţă, prezentări schematice, şcolăreşti, abundând în umor involuntar, acesta e balastul cărţii. Dacă îl înlături, nu prea rămâne decât documentul. Cel mai important merit al Anei Selejan este că reproduce documente din presa vremii, "nu întotdeauna igienizate", şi ni le restituie. Ar fi fost mai salubru să se limiteze la atât, şi n-ar fi fost puţin lucru. Subtilitatea şi probitatea interpretării sunt, cu certitudine, altundeva.
Articol scris de Nicoleta Sălcudeanu
