Filmul lui Luchetti realizat după romanul Il Fasciocomunista de Antoni Pennacchi aduce cu sine în buna tradiţie a filmului italian toată acea energie debordantă a meridionalilor, pasiunea lor şi uneori şi frivolitatea lor, o nebunie care are ceva senzual, ceva dintr-un preaplin care trebuie irosit.
Această vitalitate care-şi caută descărcarea în orice, pentru care orice cauză merită îmbrăţişată se regăseşte la cei doi fraţi unici - de remarcat că sintagma li se poate paradoxal atribui fiecăruia dintre ei - optînd cu întreg energetismul vîrstei pentru două cauze care se întîlnesc ca extreme, fascismul şi comunismul. Ideologia este un pretext pentru a investi pasiune, iar Luchetti are meritul de a se plasa echidistant ironic, circumspect faţă de cele două maladii ale secolului, la fel de nocive, la fel de pline de iluzorii şi găunoase promisiuni de emancipare.
Regizorul oscilează permanent între doi poli, dragostea fraternă şi revoluţia promisă de ambele părţi în numele poporului suveran cu fraze belicos-lozincarde "Lupta e grea, dar nu ne lăsăm de ea" şi alte bla-bla-uri propagandistice, cu demonstraţii, încăierări pe stradă şi reglări de conturi între facţiunile adverse. Într-un fel, cei doi fraţi comunistul Manrico Benassi (Riccardo Scamarccio) şi fascistul Accio Benassi (Elio Germano) participă la aceste dionisii politice, la o beţie colectivă care îi angajează aleatoriu de partea unei tabere sau a alteia.
Opţiunile contrare nu definesc maturitatea ideologică, ci tocmai caracterul inerent conflictual, competiţional al frăţiei acestor Romulus şi Remus, pentru a stabili care este unicul. Oricît de sentimentaloid ar suna, dragostea învinge într-un fel care convinge, dincolo de angajamente ideologice, care degenerează, dincolo de pasajele dificile din viaţa celor doi îndrăgostiţi de una şi aceeaşi fată, Violetta. Într-un fel, Luchetti mizează pe acest plan afectiv, dincolo de el totul este perisabil, o aventură înobilată de chipurile şi emfaza teribilistă a acestor frumoşi tineri italieni, aici balanţa înclină vizibil spre Manrico.
Poate că tinereţea oferă această provocare perpetuă şi un mod unic de a cocheta cu moartea transformată în mireasă ideologică. Contrar mai tuturor abordărilor pe această temă, Luchetti reuşeşte să arunce în derizoriu angajamentele formidabile ale generaţiilor inflamate de idealuri care îi consumă, fără a adopta un ton sarcastic-demascator, didascalic, de amvon, ci cu o ironie tandră, înţelegătoare care îmbrăţişează nebunia vîrstei, a generaţiilor de adolescenţi ai anilor '60 ca pe o copilărie prelungită.
Manrico este poate cel mai bun reprezentant al acestei adolescenţe fulminante, romantice, iar regizorul a ales un exemplar de o frumuseţe care ilustrează exemplar tipul italian cu un profil renascentist, una din acele figuri înscrise pe firmamentul oricărui ideal. În plus, tînărul întruneşte sufragiile unei bogate asistenţe feminine pentru care întruchiparea idealului este cum nu se poate mai apetisantă.
Angela Finocchiaro în rolul mamei asaltate de griji, dar mîndră de discursul vitriolant al fiului mai mare, sedusă şi ea de promisiunile mincinoase ale unui partid famelic, face un rol de o mare fineţe. Accio, mezinul intelectualizat, frustrat, cu o maturizare dificilă trăieşte în umbra fratelui şi încearcă să se detaşeze pe culoarul înrolării sale în slujba fascismului, ceea ce va duce la o confruntare directă între fraţi. Opţiunea sa este ocazională, iar grotescul şi absurdul situaţiilor în care este pus îl va determina să renunţe fără a adopta cealaltă doctrină, dar şi fără a o respinge vehement. Cum am mai spus, Luchetti nu rămîne prizonierul vreunei iluzii, asistăm la o reuniune comunistă unde toţi vociferează simultan, imagine babelizantă a coerenţei ideologice a cărei variantă sovietică era votul în unanimitate.
Ceea ce adolescenţa reţine din pravila ideologică constă doar într-o sumă de lozinci, o furie contestatară cu un serios substrat sexual, şi sentimentul că particpă la istorie, că incarnează un ideal. Din fericire, regizorul nu face pasul către o "demascare" la scenă dechisă a acestor iluzii, ele construiesc profilul unei epoci, Italia anilor '60, cu ascensiunea stîngii procumuniste, pe fundalul eşecului înregistrat în al doilea război mondial de fascismul mussolinian. Istoria nu este prezentă atît traumatic, cît printr-o serie de nostalgii inerente, cu resuscitarea unor figuri damnante, devenite simple marote pentru tinerii catehizaţi la şcoala angajamentului politic.
De o ironie grandioasă este măcelărirea operei lui Beethoven, Oda bucuriei, de către junii comunişti, cu libretul grotesc-fabulos: "Mao, Lenin, Stalin, mărşăluiesc în drum spre soarele răsare etc", aceasta după un discurs inflamat al lui Manrico care se întrece în apoftegme: "Arta singură e masturbare, solidaritatea este caritate etc. etc." Succesul repurtat în acest rol de animator, agitator al maselor îl împinge către acţiuni mai îndrăzneţe printre care şi uciderea şi jefuirea unui director de întreprindere. Vivere pericolosamente îşi dă roadele şi Manrico este vînat şi ucis, în timp ce fratele său se maturizează la timp pentru a abandona orice angajament, orice iluzie şi a trage în piept aerul mării, aerul libertăţii. Este unul din cadrele cele mai frumoase pe final.
Accio respirînd aerul marin pe o verandă în noua casă a familiei este poate concluzia unui film care ne întoarce acasă la cele cu adevărat importante, care nu devine trist, nici scolastic, care ne oferă din plin bucuria şi plenitudinea vieţii.
