Trebuie să fii insensibil sau rău intenționat ca să nu te bucuri de prezența în literatura română de azi a lui Daniel Cristea-Enache. Într-un moment de agitație a spiritelor, mai degrabă periculoasă decât productivă, și de confuzie a valorilor, el își face surâzător-conștiincios datoria, citind sute de cărți, evaluându-le cu luciditate, ironizând într-un stil elegant mistificările. Este un spirit constructiv (ceea ce nu înseamnă că spune un da mecanic în orice situație) și incoruptibil.
Nu seamănă aproape deloc cu alți tineri. În marea lor majoritate, colegii lui de generație au o nerăbdare indecentă, vecină cu isteria, de a-și face un nume și o plăcere stranie, vinovată, de a macula prestigii. În mod surprinzător (și rușinos), intransigența lor distructivă se asociază cu oportunismul. Daniel Cristea-Enache își face datoria calm și responsabil, cu sentimentul continuității a ceea ce s-a realizat până în prezent în literatura română și, în același timp, fără grija de a-i flata pe oamenii zilei. Este solidar cu generația sa, dar solidar cu discernământ, mizând sincer pe cei mai talentați reprezentanți ai ei. Această atitudine judicioasă, departe de a-l condamna la un stil convențional și plicticos, generează — spre consternarea celor care joacă totul pe cartea teribilismului — texte captivante, de o indiscutabilă originalitate. Explicația constă în spiritul critic de mare finețe și în excepționalul talent literar cu care este înzestrat. Este încă o dovadă că (și) în literatură „personalitatea este binele suprem” (cum afirmă Eminescu sentențios-enigmatic într-un poem postum), că seriozitatea nu înseamnă oficializare. La toate acestea se adaugă umorul subțire, de bună calitate, al tânărului critic, umor prietenos, prin care îi câștigă pe cititori.
Un bun exemplu îl constituie lucrarea sa de doctorat, Un om din Est, consacrată lui Ion D. Sîrbu și publicată recent în volum, cu o prefață de Dumitru Micu. Lucrarea (încununată cu Summa cum laude) nu are nimic din atemporalitatea și frigul de muzeu al altor teze de doctorat. Se bazează pe o vastă documentație, riguros sistematizată, tinde spre exhaustivitate și ia în considerare întâi viața, apoi opera scriitorului; este construită, cu alte cuvinte, ca o monografie tradițională, în conformitate cu standardele universitare ale genului, dar este, totodată, plină de dramatism și de o răscolitoare actualitate. Titlul însuși (foarte bine găsit, de neuitat), Un om din Est, evidențiază faptul că este vorba nu numai de un autor și de o operă, ci și de un destin. Daniel Cristea-Enache a compus, prin cartea sa, și un mesaj pentru occidentalii dornici să înțeleagă care a fost condiția intelectualului în țările comuniste. „Iată, vă ofer prilejul să cunoașteți un om din Est, spune în subtext tânărul critic, prezentându-le un personaj care s-a împotrivit cu o energie morală ieșită din comun dezumanizării forțate din timpul comunistului.”
Identificăm aici o formă ingenioasă de restaurare a demnității intelectualului est-european, de solidarizare a lui Daniel Cristea-Enache cu lumea în care s-a născut. În realitate, Ion D. Sîrbu nu este un personaj reprezentativ statistic pentru intelectualitatea din țările comuniste. Este însă reprezentativ virtual, așa cum este apa de izvor un simbol perfect pentru apa de băut. Titlul poate fi citit în două feluri: „așa arăta un om din Est”, dar și „în Est exista și un asemenea om”. Suprapunerea acestor două sensuri impresionează, ca orice combinație de realitate și aspirație.
Daniel Cristea-Enache face în stilul său procesul comunismului, nu punându-i la zid și împușcându-i cu invective pe colaboraționiști, ci aducând în prim-plan un scriitor care a refuzat cu îndârjire (și a plătit acest refuz cu ani grei de închisoare, de marginalizare, de sărăcie) să coopereze cu autoritățile. Acest scriitor a preferat să riște să moară, decât să se lase mortificat. A preferat să recurgă la umilitoare clovnerii, decât să practice o solemnitate vinovată, de personaj aflat sub o înaltă protecție. „Eu optez pentru o asemenea atitudine”, pare să spună în subtext Daniel Cristea-Enache.
Dincolo de această opțiune, însă, monografia nu are nimic tendențios sau patetic, nu este o pledoarie, nu se transformă într-o lecție de morală. Autorul recompune cu o rigoare de cercetător științific și cu o obiectivitate de prozator realist biografia lui Ion D. Sîrbu, biografia unui om de o sensibilitate dureroasă, care îl făcea să pară jupuit de piele și expus tuturor agresiunilor mediului. Reluând memorabila calificare a lui ca „atlet al mizeriei” de către Lucian Blaga, Daniel Cristea-Enache evidențiază vitalitatea cu totul neobișnuită a lui Ion D. Sîrbu, care, oricât a reverberat la suferința lumii, oricât de mult a cheltuit din propria lui ființă, a reușit să supraviețuiască suficient ca să se exprime.
Autorul monografiei analizează subtil diferențele existente între personalitatea lui Ion D. Sîrbu, care s-a întors de pe front (chiar și după ce fusese anunțată în mod oficial moartea lui!) pentru a-și da examenele, și ceilalți componenți ai Cercului Literar de la Sibiu, tineri fără mari griji, răsfățați de viață:
„Ceea ce frapează, literalmente, este extensia acestei individualități deja bine conturate, evoluând pe o coordonată mult mai amplă de experiențe în raport cu tovarășii de generație, studii și orientare literară. Absolvent al unei școli de ofițeri de rezervă trimis pe front ca sergent, ilegalist comunist obligat să lupte împotriva Uniunii Sovietice, alături de armata unui Führer pe care îl detestă; fiu de miner petrilean devenit discipolul favorit al lui Blaga: Ion D. Sîrbu pare să constituie un nex de contrarii, o tipologie rară, în care elementele date, de esență, și cele adăugate, configurate ori răvășite de turbulenta existență se combină într-o formulă memorabilă. Simptomatic, tânărul disputat între front și seminar, tranșee și bibliotecă, gazetărie civică și proză literară nu lasă descoperit nici capitolul relațiilor erotice. Acesta e la fel de plin și agitat, Sîrbu evoluând fără complicații la mai multe paralele sentimentale.”
La fel de dense sunt analizele consacrate operei literare, pe care Daniel Cristea-Enache, departe de-a o idealiza, o examinează atent, comprehensiv, dar și cu spirit critic. El reușește, așa cum mai reușea la noi numai Valeriu Cristea, să reînființeze, cu instrumente critice, textul literar comentat. Iată ca exemplu un pasaj despre faimosul roman Adio, Europa!:
„În schimb, în Adio, Europa!, râsul și plânsul, comicul și tragicul fuzionează, într-o proză voit (și mărturisit) sintetică. Visul scriitorului, pe care l-am amintit, era acela de a realiza o operă Ťcaragialesco-matein-swift-hașek-Ilf și Petrov-Zoscenco-Candide-voltaireianăť. Cert este că lui Ion D. Sârbu îi reușește, în cazul de față, asamblarea unor componente, chiar dacă nu și sutura lor perfectă. Identificăm mai multe romane într-unul singur, care le cuprinde după modelul păpușilor rusești; dar ele glisează eficient, nestrident, unul pe osatura celuilalt, prezentându-se ca atare, fără ambiția holistică din Lupul și Catedrala. În planul realist al romanului apare, curând după debutul cărții, Ťvehiculul eseisticť, iar în interiorul acestuia filosofemele autorului, diseminate în discursurile personajelor sale.”
Spirit echilibrat și responsabil, talentat, cooperant (cu precursorii și cu contemporanii săi) și păstrându-și, în același timp, independența de gândire, Daniel Cristea-Enache este și el „un om din Est”, din perioada de după 1989. Nu este reprezentativ statistic pentru societatea postcomunistă, dar este genul de om necesar ca aerul acestei societăți.
Articol scris de Alex. Ştefănescu
