Din ultimul volum de eseuri şi evocări al universitarului orădean Valentin Chifor (născut în 1939), intitulat Escale, ne oprim asupra unui comentariu de un acut interes, închinat "imaginarului erotic". Natural, autorul evocă la început factorul existenţial corespunzător, deopotrivă generator de frenezii, curiozităţi, beatitudini, anxietăţi, confuzii, transfigurări, anomalii: "Precum magnetul grupînd pilitura, erosul cu derivatul lui subliminal pornografia cristalizează toţi porii simţirii tineretului încă novice, dar şi ai adultului, în cazul din urmă ca-ntr-un exerciţiu de confruntare a experienţei sexuale proprii cu a altora...". Negreşit. Şi încă, într-o tonalitate simpatetică: "Oricum ar fi, biologicul, sexualitatea ocupă un loc central în literatură fiindcă aşa se întîmplă şi în viaţă, iar scriitorii doresc să simuleze realitatea. Ereditatea biologică ca şi cea spirituală este produsul unei aurorale, nu mai puţin tulburătoare complementarităţi între cele două sexe, ilustrînd admirabil teza coincidentia oppositorum.
O poţi judeca doar coborînd la fondul acela obscur, atavic formînd o întreagă floră instinctuală care iese extatic la lumină ca un ciorchin de poezie, calinerii, inefabil care dau farmec vieţii-viaţă sau ca o epură, sublimată artistic în literatură". întrebarea pe care şi-o punea Baudelaire dacă actul sexual ar trebui repudiat "cu mîrşavă ipocrizie" nu mai constituie azi decît un simplu ornament al temei. Pudibonderia în jurul acesteia a încetat de mult să mai funcţioneze şi, în consecinţă, preocuparea noastră actuală este cît de departe am putea merge pe calea detabuizării sexului. Există limite pe acest teren lunecos sau...? Iar, dacă admitem ideea de limită, să vedem ce justificări ar putea avea. Un sondaj istoric e binevenit. Să recunoaştem că lista autorilor consideraţi de-a lungul vremii drept licenţioşi e impresionantă, de la Aristofan, Petroniu, Apuleius, Ovidiu, Plaut la Rabelais, Boccaccio, Shakespeare, Choderlos de Laclos, Goethe şi de la aceştia la Baudelaire, Flaubert, Zola, Walt Whitman, Oscar Wilde, H. D. Lawrence, Nabokov. Casanova şi Marchizul de Sade reprezintă chiar vîrfuri ale aisbergului erotic. Cît priveşte literele autohtone, au nimerit în acest "contencios" deopotrivă nume ale secolului al XIX-lea precum Eliade Rădulescu, Negruzzi, Alecsandri, Hasdeu, Creangă şi nume ale secolului abia încheiat ca Tudor Arghezi, N. D. Cocea, Felix Aderca, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, H. Bonciu, M. Celarianu, Gib I. Mihăescu, Al. O. Teodoreanu, G. Călinescu, Geo Bogza.
E amuzant să ne reamintim procesul intentat lui B. P. Hasdeu pentru imoralitate, în urma publicării, în 1863, în foileton, a microromanului Duduca Mamuca, ecou al faimoaselor procese de care au avut parte cu puţini ani înainte, cu o motivaţie similară, Baudelaire, care a fost condamnat, şi Flaubert, care s-a văzut achitat. Pentru a-l aduce pe junele scriitor român pe calea cea dreaptă va interveni atît autoritatea şcolară, ce-i remite un avertisment semnat între alţii, detaliu savuros, de către T. Maiorescu, implicat el însuşi într-un scandal analog, cel cu d-na Humpel, cît şi autoritatea juridică ce nu şovăie a-l osîndi. în faţa Curţii de apel Iaşi, Hasdeu înţelege a se apăra cu superbie singur, făcănd apel la norma realistă potrivit căreia scriitorii nu sînt decît "portretiştii societăţii". Spre cinstea juraţilor din acel timp şi loc, autorul este achitat, e drept cu o majoritate de un singur vot. Dar efectul intim l-a oferit totuşi o anume timorare a sa, căci retipărind, într-o altă versiune, scrierea incriminată, va înlătura scenele ce au stîrnit controversa... Mai aproape de noi se situează şicanele făcute pe acelaşi motiv al pervertirii moralei publice unor Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Geo Bogza etc.
Las' că drăcosul Bogza nu s-a mărginit a scrie flamboaiantul său Jurnal de sex, ci a scos şi o revistă avînd ca titlu numele popular al organului viril pe care i-a trimis-o triumfător austerului N. Iorga. îmi aduc aminte că autorul Cărţii Oltului a rămas satisfăcut cînd i-am declarat, cu prilejul unui colocviu literar, că e cel mai... huliganic autor al literelor româneşti. Incontestabil, sexualitatea ca şi, în genere, fenomenele fundamentale ale umanităţii, e o chestiune de percepţie. Există în această privinţă două puncte de vedere generale care polarizează interpretările în materie. Pe de o parte o perspectivă teologal-moralistă care consideră căsătoria şi instituţia familiei drept sacrosancte, iar pe de alta o perspectivă laică, înclinată a admite nu doar libertinajul relaţiilor heterosexuale, ci şi inversiunile, acestea din urmă cu solide atestate din Antichitate şi Evul Mediu (bunăoară cel al lui Procopius din Cezareea, care, în Istoria secretă, consemnează tentaţia Teodorei, împărăteasa Bizanţului, de-a utiliza în practicile erotice toate cele trei orificii ale sale).
Orice s-ar zice, homosexualitatea joacă un rol considerabil în societăţile moderne, deschizînd calea aventurii, a variaţiei imprescriptibile a sexului intrat în imaginar, solicitînd "spaţiile extazului dar şi tenebrele infernului". Falocraţia, feminismul, regimul avorturilor etc. sînt factori ce pun în chestiune "fatalitatea biologică a erosului", transferînd-o în cazuistică. Cu toate că s-a născut o enormă literatură în această direcţie, apăsînd cînd pe latura instinctivă, crudă (de pildă Georges Bataille: Eros), cînd pe cea a integrării şi dezintegrării sociale (de pildă Simone de Beauvoir: Al doilea sex), pentru a nu mai vorbi de scrierile din raza Bisericii care afurisesc sodomia, nu am putea-o acuza nici de inflaţie, nici de demagogie, întrucît e vorba de un domeniu esenţial al umanului. Aparenţa sa de nefixare, de varietate deconcertantă, de capriciu impenitent constituie tocmai măsura însemnătăţii sale. Elocvent, Platon atribuia paradoxurile iubirii unui daimon, id est unei zeităţi, lămurind patosul său prin imaginea androginului, dramă a diviziunii Unului, metaforă mitică a unei căutări insaţiabile, a unei nestinse nostalgii. Ceea ce în Antichitate se desfăşura pe un plan de explicaţie abstractă, simbolică, devine în epoca noastră apanajul doctrinei psihanalitice a lui Freud şi a succesorilor săi, sub impactul căreia se instaurează o veritabilă "dictatură a sexualităţii". Un "imperialism" faunesc, atingînd cote ale delirului libidinal, îşi face loc în literatura contemporană, postură prefaţată între altele de romanul lui H. D. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, pe care Aderca îl taxa mai mult decît un roman, drept o revoluţie literară, "un monument poetic fără pereche, între grimasele, anecdotele, pornografiile meschine şi sarcasmele jalnice, care în literatură deformează de veacuri gestul dumnezeiesc al iubirii". Iniţial editat în Italia, introdus pe căi ilicite în Anglia puritană a rămăşiţelor perioadei victoriene, a apărut în Franţa cu o prezentare a lui André Malraux, iar în traducere românească în 1932. (Opinia d-lui Valentin Chifor, potrivit căreia respectiva tălmăcire s-ar datora lui Zaharia Stancu, se cuvine amendată, deoarece prozatorul, care, e drept, a mai semnat cîteva traduceri din franţuzeşte, de exemplu din ciclul napoleonian al lui Octave Aubry, nu cunoştea nici o limbă străină! Ar putea fi vorba, prin urmare, exclusiv de stilizări sau pur şi simplu de o etichetă comercială.) Apare stranie vîlva iscată pe meridianul nostru de cartea ce ni se înfăţişează în prezent relativ cuminte.
Ea a format obiectul unui proces literar din juriul căruia au făcut parte Ion Petrovici, Liviu Rebreanu, Felix Aderca, Camil Petrescu şi al unor dezbateri la care au participat Mihail Sebastian, Ion Călugăru, Cicerone Theodorescu. Povestea "neruşinatei lady" a produs asimilări lawrenciene, de la Gib Mihăescu şi Zaharia Stancu (Taifunul, Oameni cu joben) la G. Călinescu (Cartea nunţii), ultimul detabuizînd realitatea alcovului sub chipul unei proiecţii cosmice. Dintre prozatorii români care au abordat motivele sexualităţii se cuvine să-i amintim în mod special pe Gib I. Mihăescu, la care ne întîmpină un "monoideism erotic" (Mihai Aspru din Dona Alba e un Julien Sorel băştinaş, iar Rusoaica din romanul omonim apare înscrisă ca un simbol arhetipal, pentru care bărbaţii simt o abisală chemare), pe Felix Aderca, analist al erotismului carnal, cu lubrice implicaţii (mai cu seamă Rasputin. Diavolul de la curtea ţarilor şi Al doilea amant al doamnei Chatterley), pe Mircea Eliade, creator al unei proze "obsedate, chinuite, sexuale, analitice", cum o caracterizează el însuşi într-o epistolă către Cezar Petrescu (întoarcerea din rai, Huliganii, Domnişoara Cristina, Isabel şi apele diavolului). Iar dintre poeţi, alături de Geo Bogza, să-l înscriem pe Camil Baltazar, cu volumul său, omis de dl. Chifor, Strigări trupeşti lîngă glezne (1927), conţinînd o serie de ilustraţii "scandaloase" semnate de Marcel Iancu, volum apărut într-un tiraj restrîns şi din capul locului cvasiprohibit.
Articol scris de Gheorghe Grigurcu
