Despre imaginaţie

Supraviețuirea intelectualului român

Dacă intelectualul român are astăzi de înfruntat o problemă, aceasta nu poate fi decât cea a supraviețuirii: cum să facă să-și păstreze entuziasmul în situația în care, din aproape toate părțile, semnalele pe care le primește îi dau de înțeles că nimeni nu mai are nevoie de el. Parcă toate amănuntele decorului social vin să-i spună că zbaterea lui este inutilă. Orice ar face și orice ar spune, influența pe care o exercită asupra societății este cvasi-nulă. Efortul lui este ca o cruciadă individuală dusă în numele zădărniciei sigure.

Pe acest fundal de letargie culturală, soarta filozofiei este de două ori mai tristă. Judecată după efectul pe care îl are asupra comunității, această disciplină este o garanție a eșecului aprioric. Nicio altă facultate nu scoate pe bandă rulantă, an de an și promoție de promoție, un număr mai mare de ratați comunitari. De aceea, din punct de vedere social, rostul filozofiei este ca, la capătul ei, să-ți dai seama că ai făcut-o degeaba.

Verdictul acesta, oricât de malițios ar putea părea, ascunde un îndemn la mobilizare. E nevoie de o reacție de apărare, de o repliere defensivă menită a ne păstra integre facultățile mentale. Cum s-ar spune, dacă tot ești trecut pe margine, măcar să nu înnebunești de-a binelea.

Căile pe care le ai în față nu sunt decât două: crearea unui univers interior sau formarea unui cerc de prieteni. Cum prima presupune o faptă a singurătății, mă voi opri asupra celei de-a doua căi: grupul de colegi ca eschivă din fața morții sociale. Un fel de enclavă alcătuită după regula afinității selective: cine se aseamănă se adună.

Îți cauți o mână de oameni în ale căror gânduri să te regăsești și în ale căror cuvinte să te recunoști. Alături de ei, preschimbi enclava în conclav intelectual și conclavul în conciliabul ideatic. Înăuntrul lui, întocmai ca într-un incubator în care germenii sunt cultivați pe medii nutritive, ideile unui om se vor păstra în viață prin circulația lor de la o minte la alta.

Phantasma — Centrul de Cercetare a Imaginarului

Un asemenea conclav menit excelenței culturale s-a înființat la Cluj în toamna anului 2002. Numele lui este Phantasma — Centrul de Cercetare a Imaginarului. Directorul lui este profesorul Corin Braga, iar lista membrilor, în ordine alfabetică, este: Diana Adamek, Ștefan Borbély, Carmen Bujdei, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordoș, Anca Hațiegan, Marius Jucan, Marius Lazăr, Ovidiu Mircean, Mircea Muthu, Ovidiu Pecican, Horea Poenar, Doru Pop, Mihaela Ursa, precum și doctoranzii Vlad Roman, Nicolae Turcan, Cosmina Berindei, Constantina Buleu, Andrada Fătu-Tutoveanu, Ioana Macrea-Toma, Iulia Micu, Corneliu Pintilescu, Andrei Simuț, Radu Toderici și Florin Morar.

Întâlnirile se petrec după un tipic anume: persoana care propune o temă trimite membrilor un text-pilot, pentru ca fiecare să aibă posibilitatea să-l citească dinainte, formulându-și observațiile de acasă. Apoi, în cadrul dezbaterii propriu-zise, obiecțiile, confruntările și polemicile au ca rezultat îmbogățirea, corectarea și amplificarea textului inițial.

Cartea apărută anul acesta la Polirom, Concepte și metode în cercetarea imaginarului. Dezbaterile Phantasma, surprinde prima serie de întruniri ale cercului Phantasma. Cum temele atinse în cadrul întrunirilor sunt de o varietate cu neputință de cuprins într-o recenzie de carte, m-am oprit asupra unui singur text: eseul lui Cornel Vâlcu, intitulat Humboldt, triada actanților ontologici și alteritatea.

Wilhelm von Humboldt și memoria culturală

Textul are meritul de a readuce în memoria noastră numele unui filozof căruia posteritatea nu-i mai dă nicio atenție. Este vorba de Wilhelm von Humboldt, un gânditor pe care până și impozanta Istorie a filozofiei a lui Johannes Hirschberger îl pomenește o singură dată, alături de frații Grimm și frații Schlegel, într-o enumerare menită a-i indica succint pe urmașii piperniciți, purtători de stigmat epigonic, ai celui pe care nemții îl numesc der Alleszermalmer, „atoatedistrugătorul”. Se înțelege, este vorba de Kant.

În schimb, dacă citim eseul domnului Vâlcu, ceea ce sare în ochi nu este atât epigonismul lui Humboldt, cât mai curând ingratitudinea memoriei noastre culturale, o memorie care îi preferă pe unii și îi uită pe alții, după motive care deseori nu au de-a face cu valoarea gândirii lor. Dovada cea mai bună este stringenta actualitate a gândurilor lui Humboldt, așa cum se desprind ele din cele câteva fragmente pe care Cornel Vâlcu le citează și le comentează. Tema în discuție este una eternă: relația dintre imaginație, limbă și gândire.

Imaginația ca facultate primordială

Cinci sunt ideile surprinzătoare ale lui Humboldt. Mai întâi, ideea că imaginația este facultatea primordială a cunoașterii umane. Așadar, rolul predominant în cunoaștere nu-l joacă nici intelectul, facultatea de a folosi noțiunile, și nici simțurile, cărora Kant le spune „sensibilitate”, ci imaginația, adică tocmai facultatea pe care Kant o osândise să joace un rol subaltern, acela de intermediar între materialul senzitiv oferit de simțuri și conceptele fără de care nu am putea generaliza nimic.

Cu alte cuvinte, la Kant reprezentările au rolul de a lega percepțiile de limbă, în virtutea acelui mecanism atât de dificil și de abscons care poartă numele de „schematism”. La Kant, imaginea este un liant între cuvintele și percepțiile unui om. O verigă și nimic mai mult.

La Humboldt însă, imaginația devine rădăcina comună a intelectului și sensibilității, deci sursa lor. Este ca o matrice din care se desprinde, pe de o parte, limba cu ajutorul căreia facem raționamente și, pe de altă parte, percepțiile prin care intrăm în contact cu lumea înconjurătoare. Potrivit lui Humboldt, imaginile din mintea unui om nu sunt copii fidele ale realității, ci plăsmuiri unice ale imaginației. Lumea nu ni se arată așa cum este ea, ci ni se înfățișează sub forma pe care imaginația noastră i-o dă.

Imaginație, personalitate și limbaj

A doua trăsătură surprinzătoare este că imaginația poartă amprenta personalității fiecărui om. Câți oameni, atâtea imaginații. Modul în care cineva plăsmuiește imagini are o tentă atât de personală, încât lumea din capul lui nu coincide cu lumea din capul altuia. Imaginația este irepetabilă, plăsmuind viziuni pe care nu le vom regăsi în aceeași formă la doi oameni.

A treia caracteristică este că limba prin care se exprimă un om, deși poartă marca imaginației lui, nu iscă reprezentări asemănătoare în mintea altuia. De pildă, cuvintele mele, deși pot fi înțelese de alții, dau expresie unor imagini cu totul personale și, de aceea, nu trebuie să mă aștept ca aceleași cuvinte să declanșeze în imaginația altora aceleași reprezentări ca ale mele. Ce înseamnă asta? Că, deși vorbim la fel, fantasmăm altfel, de aici și neputința de a ne înțelege în întregime.

A patra trăsătură este că limba unui om, înainte de a fi un mijloc de comunicare, este o parte a comportamentului lui social. Când vorbesc, săvârșesc un act fizic, iar cuvintele sunt gesturile trupului meu. În acest caz, felul în care mă exprim este o componentă a ținutei sub care apar în ochii altora. Vorbitul sau scrisul sunt atitudini umane și abia în al doilea rând mijloace de comunicare. Și astfel, dacă există o modă în virtutea căreia mă îmbrac și mă mișc, tot așa există un tipar al epocii care mă face să vorbesc într-un anumit mod. Ținuta unui om nu este doar o chestiune de postură sau de îmbrăcăminte, ci și de vorbire.

Limba și tiparul gândirii

A cincea trăsătură este că limba are o structură care îmi impregnează felul în care gândesc. Sintaxa și morfologia unei limbi imprimă un tipar de care vorbitorii ei nu se pot desprinde decât cu prețul renunțării la ea. Asta înseamnă că gândirea unui om este determinată de limba pe care o vorbește, trecerea de la o limbă la alta cerând o schimbare a paradigmei lexicale din care i se hrănește gândirea.

Drama este că, dacă gândirea este amprentată de limbă, atunci fiecare popor gândește în alt fel. Ba mai mult, dacă un om părăsește o limbă în favoarea alteia, gândirea i se va modifica. Ipoteza, să recunoaștem, este problematică. Căci, dacă acceptăm că imaginația este facultatea primordială a gândirii, cu alte cuvinte că a gândi înseamnă a asocia imagini și nu a înlănțui cuvinte, atunci putem admite că există o gândire desprinsă de matricea lexicală a limbii.

Nuanțele și obișnuințele lexicale ale unui om nu au legătură cu substanța gândirii lui, ci doar cu expresia pe care el i-o dă. Gândim la fel, dar ne exprimăm diferit, fiecare după suplețea flexionară pe care o are limba în care se mișcă. În acest caz, traducerile țintesc doar crusta exterioară a hainelor lingvistice pe care le îmbracă intuițiile, dar nu privesc intuițiile. Toți avem aceleași intuiții, indiferent de limba în care trăim; în schimb, exprimările noastre pot fi radical diferite.

Limba ca limită a lumii

Dacă nu acceptăm această idee, atunci suntem siliți să admitem că există o amprentă etnică a gândirii. Câte limbi, atâtea moduri de gândire. În acest caz, traducerile sunt zadarnice, fiecare tălmăcire echivalând cu saltul dintr-o dimensiune a universului în alta. Limbile nu pot comunica între ele, iar oamenii care le vorbesc cu atât mai puțin.

Omenirea este ca o scenă traversată de câmpuri lexicale ce sunt etanșe și impermeabile unele în raport cu altele. O nuanță dintr-o limbă nu are echivalent în alta, iar un gând exprimat într-un idiom nu are corespondent în altul. Chiar aceasta era convingerea lui Humboldt: „Fiecare limbă trasează în jurul națiunii care o vorbește un cerc din care nu se poate ieși fără a păși în același timp în cercul altei limbi.”