Părăsiți de Roma, după retragerea aureliană la sud de Dunăre, am fost orfani un mileniu întreg, făcând istorie pentru alții. În acest răstimp de plămădeală îndelungată am tot avut, una după alta, generații de sacrificiu. Chestiunea devine tipică pentru istoria românească. Statul a constituit instituția legală de justificare și recunoaștere a existenței unei națiuni, stat în frunte, de obicei, cu un conducător militar. Abia atunci au început să ne sesizeze vecinii...
Intrăm în istorie, ca stat, mai întâi în sudul Dunării, împreună cu bulgarii, sub Asani, ei înșiși vlahi; în Valahia, sub Basarabi și, uite-așa, s-au succedat și „sacrificat” generații după generații.
Generațiile unirii
Sărbătorim unirea tuturor Românilor, dar, pentru ca această unire să poată fi înfăptuită, câte generații de jertfă au fost? În general, prin generație ne referim la elită mai întâi, persoanele culturale și politice, inclusiv artiștii și poeții, „antenele” unei civilizații; fenomenul se extinde apoi treptat la tot poporul.
- Ideea unirii a fost visată de către cărturarii medievali, că doar „toți de la Râm se trag...”
- Generația Școlii Ardelene și a lui Horia, „rex Daciae”, a luptat atât cu spada, cât și cu condeiul. Ea îi introduce pe Români în „modernitate”.
- Ideea prinde avânt; vine generația lui Tudor și reinstalarea domnilor pământeni, apoi a lui Bălcescu, Avram Iancu și a pașoptiștilor.
- Ei au scris „Deșteaptă-te, române!” și au reintrodus alfabetul latin, făcând posibilă prima unire.
- Urmează „junimiștii”, dacă-i putem numi așa, ori generația lui Eminescu, cea care a realizat independența României.
- După ei vine generația titanilor, atât la propriu, cât și la figurat, cea care a înfăptuit Marea Unire: Hasdeu, Iorga, Coșbuc, Goga, Pârvan, Nae Ionescu.
Generația interbelică
„Spre deosebire de înaintașii noștri, care se născuseră și trăiseră cu idealul întregirii neamului, noi nu mai avem un ideal de-a gata făcut la îndemână. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de experiențe... eram prima generație românească necondiționată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”, scria Mircea Eliade, reprezentant al generației interbelice. Noi cred că suntem a doua generație „necondiționată”, liberă, cu un hiatus de două generații „fără libertate” de la prima.
Generația interbelică a fost generația noastră creativă, originală. Generația unirii a pregătit calea și a netezit cărările generației interbelice, care astfel a putut să aibă „cea mai mare bucurie geografică și spirituală din istoria românească”, după cum spunea Țuțea. „Generația interbelică”, continuă Țuțea, „și-a luat în serios calitatea de generație... calitatea de etapă spirituală a poporului român, reușind să problematizeze esențial”.
- Blaga
- George Enescu
- Cioran
- Brâncuși
- Țuțea
- Eliade
- Noica
- Vulcănescu
- Tudor Vianu
„Îmi amintesc cu ce plăcere”, scrie Mircea Eliade, „îl întâmpinam pe Emanoil Bucuța, știind că-mi va pune întotdeauna aceeași întrebare: Ce-ți mai face generația, d-le Eliade? Izbucneam întotdeauna în râs, pentru că, într-adevăr, întrebarea mi se părea irezistibilă. Dar în fundul sufletului, știam că nu mă înșelam...”
„Eram obsedat de teama că generația noastră, singura generație liberă, disponibilă, din istoria neamului românesc, nu va avea timp să-și împlinească misiunea, că ne vom trezi într-o zi mobilizați, așa cum au fost părinții, moșii și strămoșii noștri, și atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber, atunci nu vom putea face decât ceea ce au fost ursiți să facă înaintașii noștri: să luptăm, să fim jertfiți, să amuțim...”
„Teama mea era de alt ordin: că timpul ne e potrivnic, în sensul că, pentru ce aveam de făcut, dispuneam de prea puțin timp, că, deci, nu trebuie să-l risipim zadarnic... Cred că nu mă înșelam. În fond, generația mea a avut doar vreo 10-12 ani de libertate creatoare. În 1938 s-a instaurat dictatura regală, apoi a venit războiul și, în 1945, ocupația sovietică, și totul a amuțit”, scria Mircea Eliade.
Modele, libertate și degradare
Totul a amuțit, dar nu era totul mort, deși cele două generații care au urmat, tăcute și fără libertate, au sporit numărul generațiilor de sacrificiu; au avut însă modele de valori...
„După decembrie 1989, modelul a încetat să mai funcționeze ca autoritate valorică; s-a produs o substituire a esteticului cu eticul, a gândului cu făcutul, a autohtonului cu universalismul, a credinței cu convingerea. Niște erori care s-au ținut lanț și care au reușit să lege și să oprească orice aspirație către un model autentic.”
„Pentru prima dată la noi apare ideea de personalitate a zilei sau, ironic, stea a zilei: un personaj care nu are limite în manifestare și care își impune, în mod efemer, stilul... Punerea în curgere a modelelor a însemnat distrugerea minimei raportări la model, care se caracterizează, înainte de orice, prin constanță și neconjunctural.”
„Va veni vremea ca oamenii să înnebunească, și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”, spunea Țuțea.
„În mijlocul atâtor modele și personalități ale zilei”, spune Radu Preda despre Țuțea, „modelul real nu avea cum să se manifeste decât ca nemodel...”
Generația noastră asistă la o enormă degradare a omului. „Libertatea devine un fel de tehnică, iar oamenii încep să piardă facultatea de a alege, care este și ea o prerogativă divină a spiritului”, scria George Uscătescu în exil, la Madrid.
El continua: „Victimă a acestui proces de degradare a culturii occidentale, care a constituit un câmp experimental pentru degradanta ideologie comunistă, un popor tânăr, în plină ascensiune istorică și spirituală, ca al nostru, s-a găsit prins în tragicul joc al circumstanțelor și al poziției sale geografice și a trebuit să golească, până la ultima picătură, paharul amărăciunilor istorice...”
„Acolo, în adâncimile sufletului românesc, o mare tragedie s-a consumat. Zac sub pământ sute de mii de morți și, dincolo de ei, în timp, sute și sute de generații românești care au visat și au luptat pentru o patrie liberă.”
Rolul generației noastre
Va defini cineva și „generația noastră”? Mai avem cumva și noi un „rol istoric” de împlinit?
Unul dintre răspunsuri s-ar putea să-l găsim tot la un exponent al generației interbelice, valabil pentru noi mai ales astăzi și atât de profetic, scris în urmă cu 50 de ani.
„Numai cine e desprins cel puțin în curs de o generație de orice idee a satisfacțiilor personale, numai cine, luându-și răspunderea marelui destin românesc, va reface calvarul patriei și va urca din nou, cu toate energiile sufletului său, drumul Golgotei naționale, va fi capabil să afle în propriile sale dimensiuni umane, în regăsirea omului ca persoană, un sens al libertății. Căci fără un nou sens al libertății, fără o restituire a unei plenitudini spirituale a omului, nu poate fi vorba de o nouă elită românească”, scria George Uscătescu, Madrid, 1951.
Esențele sufletului românesc
Generații, vieți, idei... unire, creație și frumos, formă, flux, libertate... „ce e val, ca valul trece”... Până se va contura mai pronunțat destinul generației noastre, luând ca exemplu generațiile antecedente, să păstrăm esențele sufletului românesc, sub vreme; ca frunza-n codru primăvara, generațiile sunt destinate a se naște veșnic tinere din trunchiul nesecătuit al nației, renăscând speranțe și posibilități.
Istoricul francez F. Lot se întreba de secretul existenței istorice a neamului nostru. Răspunsul este foarte simplu: noi n-am dispărut din istorie pentru că n-am avut vreme să ne plictisim; am fost întotdeauna „ocupați”... căci nu atât avantajul economic, cât felul de a fi, a gândi și a acționa al unui popor îi dă șanse de supraviețuire.
Vorba lui Caragiale: „Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă și neamului românesc.”
