Dan Stanca este un halucinat, un deznădăjduit care strigă în zadar în hărmălaia generală, un patriot fără țară, fiindcă țara (aceea din memoria lui culturală) s-a schimbat și a devenit de nerecunoscut.
Deși își câștigă existența ca ziarist (la România liberă), trece prin lume absent, insensibil la realitatea imediată. Cu părul cărunt și rebel, cu fața îngustă, cu ochii de un negru scânteietor, pare propovăduitorul unei religii exotice, rătăcit în Babilonia de jeep-uri și căruțe, fast-food-uri și blocuri muncitorești din București.
Acest personaj, care se îmbracă modest și nu-și dă importanță în niciun fel, care vorbește puțin și fără tragere de inimă chiar și cu apropiații săi, care nu-și face apariția la recepții decât rareori și atunci numai pentru a-și îndeplini o obligație profesională, se numără printre cei mai valoroși prozatori apăruți după 1989.
Cei mai valoroși prozatori apăruți după 1989 sunt, ca să nu rămânem evazivi, Mircea Cărtărescu și Dan Stanca. Primul, cunoscut dinainte ca poet, a făcut senzație cu romanul Orbitor. Al doilea, practic un necunoscut, ar fi putut și el să facă senzație — dar n-a făcut, pentru că nu i s-a dat suficientă atenție — cu numeroasele romane publicate în avalanșă: Vântul sau țipătul altuia (1992), Aripile arhanghelului Mihail (1996), Apocalips amânat (1997), Ultima biserică (1997), Muntele viu (1998), Morminte străvezii (1999), Ritualul nopții (1998), Domnul clipei (2000), Pasărea orbilor (2001), Drumul spre piatră (2002), Mila frunzelor (2003) etc.
Mircea Cărtărescu are un statut de vedetă și figurează pe primul loc în aproape toate topurile din revistele literare. Dan Stanca, scufundat într-un fel de clandestinitate, lipsește uneori până și din cele mai banale enumerări ale scriitorilor de azi.
Care este explicația acestei diferențe de tratament?
Mircea Cărtărescu face parte dintr-un sindicat al succesului, care este „generația optzecistă” — cea mai bine organizată din generațiile înregistrate de istoria literaturii române. Dan Stanca este un solitar, înclinat adeseori să vorbească sarcastic despre propriul său scris.
Mircea Cărtărescu a adoptat un program estetic la modă, erijându-se și în teoretician al lui: postmodernismul. Dan Stanca se află într-un flagrant dezacord cu moda: el scrie o proză deopotrivă realistă și fantastică, extatică și satirică, obsedat de reziduurile ortodoxismului dintr-o societate desacralizată grotesc.
În sfârșit, Mircea Cărtărescu este fundamental un apolitic, care îi privește pe oameni cu o curiozitate rece, dusă până la cruzime, și își folosește întreaga energie pentru a-și administra cât mai bine talentul, în timp ce Dan Stanca, prea puțin impresionat de înzestrarea sa, se lasă răvășit de tragedia țării în care s-a născut.
Pentru Dan Stanca, opera literară nu reprezintă o salvare. Cu sau fără cărți proprii, de soarta cărora, de altfel, se dezinteresează, el rămâne esențial un nefericit. Scrisul este, din punctul lui de vedere, un automatism al supraviețuirii, ca zbaterea inutilă a cuiva rănit de moarte. Îl practică patetic, cu o deplină angajare existențială, dar și cu sentimentul zadărniciei.
Scriitorul (născut la 30 septembrie 1956, absolvent al Facultății de Litere) nu este deloc indiferent — cum pare, când iese în lume — la ceea ce se întâmplă în jurul lui. De fapt, el nu are acea priză vulgară la realitate, acea curiozitate utilitară care îi caracterizează pe cei mai mulți dintre oamenii de azi. Privirea lui absentă este o privire care înregistrează realitatea imediată, dar vede dincolo de ea, căutând un sens pierdut.
Ca și în romanele lui Cezar Petrescu, în romanele lui Dan Stanca intră multă „actualitate”. Asociată cu un stil fluent și cu un mod eficient de folosire a limbii române (ceea ce înseamnă proprietate a termenilor și metafore de o frapantă originalitate, dar strict funcționale), această invazie de prezent creează o puternică impresie de jurnalism. Dar prozatorul nu rămâne la atât. Relatarea sa tinde mereu, printr-o ardoare secretă, printr-o sete de altceva, către o rezolvare fantastică a întregii narațiuni.
Istoriile povestite de el n-au deznodământ, ci încheieri apoteotice, de inspirație mistică. Este ca și cum, în afară de Cezar Petrescu, Dan Stanca ar mai recurge la un consultant, al cărui cuvânt ar fi în cele din urmă decisiv: Mircea Eliade.
În Ritualul nopții, de exemplu, se acumulează întâi o mare cantitate de realitate brută, prin intermediul personajului principal, Andrei Hossu, un ziarist care, ca doctorul Minda al lui Nicolae Breban din Îngerul de gips, simte o stranie plăcere a decăderii, frecventând-o pe o femeie vulgară și acceptând să fie înjosit de ea:
„Așa te las — îi strigă ea, la un moment dat, în pat —, derbedeule, cu ea sculată, să faci labă, ce sunt eu, plăcerea ta?”
Întreaga societate românească, în viziunea autorului, este copleșită și desfigurată de această vulgaritate. Este nevoie de o purificare radicală, care se și produce în cele din urmă, printr-o metodă esoterică și, bineînțeles, neverosimilă, dar exprimând într-un mod spectaculos intensitatea dorinței de purificare.
Inspirată de un „ritual al nopții” (despre care știe că era oficiat de unii deținuți politici în perioada lui Dej), Irina, a doua iubită (varianta nobilă) a lui Andrei Hossu, ajutată de un vizionar indian adus de la Paris, convinge soarele să nu mai răsară asupra României, ca pedeapsă pentru decăderea locuitorilor ei. Cu un spirit satiric caustic, autorul constată însă că populația interpretează într-o manieră hilar-simplistă, sub influența propagandei comuniste de altădată, pedeapsa divină:
„Era beznă în continuare, umezeală, pâclă, nu se vedea o steluță pe cer, becurile mașinilor ardeau disperat pentru a lumina cât de cât... Ce zăpăceală, ce aiureală, de la NATO ni se trage! Prea am vrut să intrăm repede în el în loc să stăm în barca noastră...”
În Aripile arhanghelului Mihail, protagonistul este tot un ziarist, Horia Giugariu, proiecție probabil a autorului (narațiunea, scrisă la persoana întâi, este atribuită de altfel ziaristului). Horia Giugariu, colaborator la ziarele opoziției în anii regimului iliescian, povestește cât de singur s-a simțit și continuă să se simtă într-un București supus înainte de 1989 „sistematizărilor” devastatoare, iar după 1989 unei „balcanizări” deșănțate.
Bucureștiul este, de altfel, mai mult decât un cadru al întâmplărilor povestite. Ca și în unele romane ale lui Graham Greene, orașul se transformă într-un destin al protagonistului. Ceea ce se întâmplă pe străzi, în case, în aerul capitalei determină direct starea lui de spirit și îi dictează acțiunile.
Ceea ce s-a întâmplat în România în decembrie 1989 a trezit în sufletul lui Horia o dorință de elevație și de purificare pe care nu și-o mai poate nicicând satisface. Aceasta este, în fond, drama lui, dramă trăită, poate nu întotdeauna la fel de intens, dar trăită de mulți intelectuali români de azi. Romanul reprezintă, cu alte cuvinte, ca tot ceea ce scrie Dan Stanca, documentul unei stări de spirit mai generale, sintetizează mii de mesaje existențiale posibile și tocmai de aceea are șanse să rămână în istoria literaturii postdecembriste.
Cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul lui, lucrurile nu se opresc aici. Transfigurat de o silă imensă (în condițiile în care sila însăși reprezintă o forță, fie și negativă), scriitorul își imaginează în continuare că în Bucureștiul mizerabil se petrece un miracol care se scufundă în meschinăria vieții de fiecare zi. Este vorba de apariția, din pietre (prin lithogeneză), a unor făpturi omenești anoste și uneori scabroase, efect târziu al strădaniei comuniștilor de a crea „omul nou”.
Acești oameni noi sunt însuflețiți de o caricaturală vocație a zborului, pe care o transmit și celorlalți bucureșteni, astfel încât multe persoane care au — sau închipuie că au — aripi decolează de pe blocurile de locuințe construite în timpul lui Ceaușcu și cad, murdărind asfaltul cu viscerele lor împrăștiate.
Dan Stanca își imaginează, cu sarcasm, cum ar reacționa Poliția, partidele politice, ziarele la acest fenomen senzațional. În viziunea sa, tonul l-ar da până la urmă naționalist-comuniștii de factura celor de la România Mare, care ar vedea în straniul fenomen o dovadă că România este o țară aleasă, deși tot ei s-ar dovedi incapabili să trăiască un miracol.
În aproape toate romanele lui Dan Stanca sunt descrise asemenea miracole inoportune, care deviază proza realistă și eseistică spre satira metafizică.
Articol scris de Alex. Ştefănescu
