Cele mai frumoase...

Parcă mai mult ca în alți ani, editurile noastre au reușit să perinde pe sub ochii iubitorilor de lectură întregul glob. Și se accentuează impresia de fluidizare a granițelor între marile zone culturale, între ficțiune și confesiune, între experiment riscant și rețeta sigură a succesului, între valoarea consacrată de mari premii și surpriza cărții frumoase, care cucerește prin poveste ori personaj.

Descoperiri dinspre Orient

Dacă, în anii trecuți, Orientul ne cucerise prin scriitorii japonezi, precum Yasunari Kawabata, Shusaku Endo sau Haruki Murakami, și prin cei veniți din spațiul Indiei și al Pakistanului, vedeta incontestabilă fiind Salman Rushdie, anul 2008 ne aduce revelația Chinei, cu o literatură pe care o bănuiam plină de comori, mai ales știind câte ceva despre vechimea civilizației și tradiția cărturărească, despre istoria ei recentă și expansiunea formidabilă la care asistăm.

Cred că marele autor străin al acestui an vine din China. Văzusem, în urmă cu 20 de ani, filmul Sorgul roșu, câștigător al premiului Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin, aducând șocul unei lumi de o vitalitate înspăimântătoare și al unor cutume și rânduieli ce atestau un fond ancestral inepuizabil. Țin minte și acum scena inițială: palanchinul miresei plimbat dintr-un sat în altul, lanul de sorg ce legăna și lega destinele unei familii, răsucite în fel și chip de sminteala istoriei. Constat acum, când romanul a apărut în limba română, că filmul se baza doar pe primele două capitole ale romanului.

Cititorul român va resimți un șoc mai puternic decât cel provocat de Gabriel García Márquez cu Un veac de singurătate: povestea unei familii urmărite pe parcursul unei jumătăți de secol, în care trei generații au de înfruntat alte și alte orori. Clanul sorgului roșu are drept cuplu originar pe tânăra Dai Fenglian și pe iubitul ei, comandantul Yu, iar sorgul devine treptat suprapersonajul fabulos. Culoarea lui semnifică pasiunea și violența.

Cine este Mo Yan? Probabil marele scriitor al Chinei contemporane, autorul a optzeci de povestiri și zece romane, tradus în toate limbile de circulație, distins doar anul acesta cu două premii internaționale. Are puterea uriașă de a-și construi propria lume: ținutul Gaomi a intrat pe hărțile ficțiunii alături de Yoknapatawpha faulkneriană și de Macondo márquezian. Rețineți numele traducătorului din limba chineză, Dinu Luca, pentru că are un dar rar, acela de a face minunății în limba română.

Al doilea autor-revelație, Tash Aw, este tânăr: s-a născut în 1973, în Taiwan, scrie în limba engleză și a lucrat cinci ani la romanul Fabrica de mătase, căutând să ofere imaginea unei lumi rămase încă mister: Malaysia. Romanul are o construcție ingenioasă: povestea unui cuplu neobișnuit, Johnny Lim și soția lui, Snow Soong, prinși ca într-o pânză de păianjen de planurile secrete a trei intruși: un japonez-cameleon — aristocrat și profesor universitar, aventurier și spion — și doi englezi întrupând pragmatismul colonial și fascinația Orientului.

Fabrica de mătase a fost comparată cu Pacientul englez, dar enigmaticul Johnny Lim mie îmi amintește de Marele Gatsby, însă un Gatsby cu un mecanism sufletesc complicat, greu de descifrat, cu o lume încâlcită și lunecoasă, cu alte jocuri ale pasiunii și alte ambiții și căi de străbătut. Tash Aw are un alt talent, cel de constructor alambicat și rafinat, care știe să păstreze intact misterul. Țesătura narativă devine invizibilă, pierdută în „apele mătăsii”.

Spre deosebire de Mo Yan, Anchee Min a părăsit China comunistă, emigrând în America. Primele ei cărți depun mărturie despre experiențele trăite: Red Azalea și Becoming Madame Mao. Dar cele două volume, Împărăteasa Orhidee și Ultima împărăteasă, au ca personaj o figură istorică, împărăteasa Tzu Hsi, cea care a pecetluit istoria Chinei într-un răstimp încrâncenat, când Imperiul se confrunta atât cu pătrunderea Marilor Puteri europene, cu ravagiile opiului și ale răscoalelor, cât și cu povara unei ierarhii încremenite.

Romanul ambiționează să fie o frescă a Chinei la răscruce de epoci, biografia unei femei intrate în legendă, viziune asupra puterii din interiorul Orașului Interzis, pledoarie pentru adevărul ascuns de faldurile marii istorii și, în sfârșit, perspectivă asupra lumii femeilor care făuresc și destramă imperii. Cititorul descoperă viața curții imperiale, selecția draconică a fetelor care urmau să devină concubinele împăratului, distribuția centrelor de putere în Orașul Interzis, manevre la diferite paliere, alt tip de guvernare și cu totul altă inteligență politică decât cele știute din istoria europeană.

Mo Yan își are ca pereche un autor de aceeași vârstă, Ma Jian, care a traversat China și a călătorit în Tibet, experiență ce-i inspiră prima carte publicată la noi: Scoate limba!, apărută la Editura Curtea Veche. Traducerea din limba chineză îi aparține tot lui Dinu Luca. Este vorba despre un șir de cinci povestiri care descriu lumea tibetană privită cu ochi străini: cutume stranii, miracole cu sens obscur, întâmplări contradictorii și o umanitate pusă la încercare.

Ma Jian este o personalitate complexă — fotograf, pictor și scriitor —, cu o istorie de familie care îl destina desprinderii de China comunistă, cu sau fără liberalizare. Romanele sale l-au transformat în dizident, l-au silit să trăiască la Hong Kong, apoi la Londra, iar soția sa, Flora Drew, i-a tradus cărțile în engleză, între ele Beijing Coma fiind marea sa reușită. Ma Jian scrutează China pe orizontala prezentului, pe când Mo Yan o face pe verticala unor decenii sau a unui secol.

Spre deosebire de saga imperială, care transformă o figură istorică în personaj literar, Su Tong a scris un roman-parabolă, Eu sunt împăratul Chinei: un imperiu imaginar, Xie, un copil de 14 ani devenit peste noapte împărat, viața închisă în Orașul Interzis, dorința de evadare și apoi lumea circului, în care el râvnește să meargă pe sârmă și să devină acrobat. Experiențele care-l schimbă — prietenia cu eunucul Rândunică, iubirea prințesei Hui — îl eliberează din colivia aurită.

Reîntâlniri cu autori consacrați

Câteva reîntâlniri cu autori consacrați de capodopere, distinși cu numeroase premii, unii dintre ei nobelizați, produc surprize pentru că dovedesc o tendință a scriitorului de a se aventura în teritorii depărtate de lumea în care trăiește și pe care o cunoaște. O fac, probabil, dintr-o nestăpânită vocație de exploratori, dintr-o imaginație fără limite, din obsesii care sapă adânc în conștiință și subconștient.

Iată că un scriitor spaniol, Camilo José Cela, evocă Vestul Sălbatic american, un autor italian, Claudio Magris, traversează timpuri și spații străine, din lagărele secolului XX în Ținutul lui Van Diemen și apoi în tărâmul mitic străbătut de argonauții porniți în căutarea Lânii de Aur. Alt autor dintr-o țară mică, Cinghiz Aitmatov, scrutează viitorul omenirii, construind scenarii întunecate. Catalanul Jaume Cabré investighează însă trecutul apropiat și depărtat al lumii spaniole.

De la prima traducere a lui Camilo José Cela în limba română a trecut timp îndelungat, iar Nobelul primit în 1989 nu a provocat frisonul normal al unui asemenea eveniment, dat fiind că evenimentele istoriei mari le eclipsau pe cele editoriale. Cristos versus Arizona, apărut chiar în 1988, reprezintă un experiment literar cum puține se înregistrează într-o viață de scriitor: o panoramă a unei lumi haotice și în continuă viermuială, o bolgie mișunând de păcătoși, comparată cu pânzele faimoase ale lui Hieronymus Bosch ori Brueghel.

Iadul pe pământ prins într-o frază uriașă — așa s-ar putea rezuma cartea scriitorului spaniol, care descrie o lume cumplită, populată de oameni de toate rasele și categoriile sociale, chinuiți ai supraviețuirii, apelând la o aglomerare de episoade, captând în succesiune sordidul și grotescul vieții și al firii omenești, rareori luminate de raza omeniei ori a salvării. În pasta vâscoasă a cărții colcăie subiectele unui Decameron al păcatelor sau ale unui nou Infern, materie destulă pentru un întreg ciclu romanesc.

Claudio Magris are cu totul altă miză în romanul de apogeu al creației sale de până acum, La voia întâmplării. Și aici ne întâmpină o impresionantă forță de cuprindere, dar nu pe vastitatea spațiului, ci în adâncimea timpului și a memoriei: confesiunea unui bătrân aflat într-un spital de psihiatrie înglobează mai multe vieți — cea petrecută în lagărul nazist și apoi în gulagul iugoslav, cea a regelui Islandei sau cea de argonaut.

Dacă scriitorul spaniol împinge romanul spre o formulă de realism dur, aproape insuportabil, Claudio Magris exploatează resursele formulei de analiză psihologică, într-o confesiune ce amintește de James Joyce. Cu deosebirea că, față de miza dublă din Ulysse, de parafrazare a epopeii homerice și a marilor stiluri ale prozei engleze, scriitorul italian țintește spre o problematică filosofică, metafizică, prin căutarea eroului său.

Cinghiz Aitmatov rămâne autorul de neuitat al romanelor O zi mai lungă decât veacul și Eșafodul. S-a stins din viață în vara acestui an, la 80 de ani, în toiul unor pregătiri pentru a-i desemna candidatura la Nobel. Stigmatul Casandrei are un subtitlu tulburător — „Din eresurile secolului XX” — și imaginează povestea a doi cercetători contemporani: unul rus, proclamându-se singur „călugăr cosmic”, celălalt, un futurolog american. Pe căi complet diferite, amândoi ajung să constate că omenirea se îndreaptă spre un dezastru absolut.

Cei doi știu să citească semnele indubitabile: o pată pulsează pe fruntea femeilor ce au în pântec un făt înzestrat cu preștiința vieții care îl așteaptă și își respinge existența viitoare — acesta fiind „stigmatul Casandrei” —, iar cârdul de balene se îndreaptă spre țărm într-un elan sinucigaș. Cei doi, indiferent ce avertismente lansează și cât adevăr se află în previziunile făcute, nu au nicio șansă să fie crezuți.

Fiecare dintre ei suportă până la capăt, aidoma Casandrei, urmările darului cu care a fost înzestrat: futurologul american sfârșește linșat de o mulțime isterizată, iar „călugărul cosmic”, care alesese izolarea pe o stație orbitală, se sinucide ieșind în spațiul cosmic. Finalul romanului întoarce lentila spre trecutul apropiat și spre experimentul siberian cu producția de fetuși-x, care să ducă la nașterea omului nou, fără trecut, fără identitate.

Tot despre puterea copleșitoare a trecutului, care nu contenește să-și dea la iveală tainele și să schimbe existențe, este vorba și în romanul-fluviu al autorului catalan Jaume Cabré, Vocile lui Pamano, declarat „cartea Târgului de la Frankfurt” în 2007, când Catalonia a fost invitată de onoare. Viața unui învățător dintr-un sat din Pirinei pare să aibă resurse inepuizabile de a provoca uimire: falangist care îi înfruntă pe partizani și moare apărând Sfântul Sacrament în 1944, se bucură de recunoaștere postumă în timpul dictaturii lui Franco, până când, după șase decenii, confesiunea descoperită întâmplător și adresată presupusei fiice dezvăluie faptul că a luptat în rândul partizanilor antifranchiști.

Și surprizele nu se încheie, pentru că, la început de mileniu III, alte dezvăluiri îl arată pe Oriol Fontelles drept martir al Bisericii, asasinat de comuniști, și ajunge astfel beatificat de Vatican. Care este adevărul vieții unui om, ce înseamnă o existență în spasmele istoriei și în jocurile politice și câte învelișuri trebuie desfăcute pentru a ajunge la esența lucrurilor — iată doar câteva dintre întrebările pe care le trezește lectura unui roman la care autorul său a lucrat un deceniu.

Vocile lui Pamano este al treilea roman tradus la noi din opera lui Jaume Cabré, după Excelența Sa și Umbra eunucului, prin truda aceleiași traducătoare, Jana Balacciu-Matei, sub semnul aceleiași edituri. Toate au intrat într-un circuit al cărților de mare succes de public și de cronici mai mult decât elogioase din partea criticii. Jaume Cabré se dovedește unul dintre marii autori ai Europei contemporane, în ciuda faptului că scrie într-o limbă vorbită doar într-o regiune a Spaniei.

Scriitori ca Jaume Cabré și Cinghiz Aitmatov demonstrează că literaturile mici, asemenea unor buturugi fermecate, răstoarnă carul mare, pentru că opresc în loc cititorul acaparat de belșugul marilor care ale literaturilor „imperiale” — adică scrise în limbile de circulație internațională și având privilegiul unor imperii, cum a fost cel britanic ori cel spaniol — ca să descopere cu totul alte universuri sau alte perspective asupra lumilor și istoriei știute.

Așteptări numeroase

Editorii ne-au pregătit și alte bucurii de sărbători și chiar pentru după ce trecem pragul noului an: cărți așteptate sau pur și simplu surprize. Despre multe dintre ele am citit prezentări concentrate chiar în paginile acestei reviste; unele au zguduit lumea prin tirajele imense ori prin premiile prestigioase. Editurile românești au acum resursele de a publica foarte repede titlurile de succes apărute pe tot mapamondul.

Cine a citit pe nerăsuflate Bărbați care urăsc femeile, primul volum din trilogia Millennium a lui Stieg Larsson — cine încă nu l-a citit trebuie avertizat că, dacă îl începe, nu-l mai poate lăsa din mână — să stea liniștit: urmează în curând cel de-al doilea volum, tot la Editura Trei și ieșit din mâna aceleiași traducătoare. Și iubitorii lui Orhan Pamuk se vor bucura de o nouă carte, Istanbul, cu altă substanță epică și cu intens suflu liric, care va apărea la Editura Polirom, în traducerea Luminiței Munteanu.

Cartea pe care o așteaptă mulți cititori va apărea la Editura Rao: Binevoitoarele de Jonathan Littell, un roman de 800-900 de pagini, distins în 2006 cu cele mai prestigioase premii din spațiul literar francez: Marele Premiu al Academiei Franceze și Premiul Goncourt. Este confesiunea unui intelectual care a fost martor la atrocitățile petrecute pe Frontul de Răsărit al Celui de-al Doilea Război Mondial.

Romanul pune în discuție condiția intelectualului ca implicare sau detașare față de marele mecanism al istoriei, sondând o psihologie puțin obișnuită. Maximilian Aue s-a născut într-o familie mixtă, cu tată german și mamă franțuzoaică, trăiește o dragoste incestuoasă față de sora lui, interzisă prin intervenția familiei, și apoi experiența homosexualității, iar invertirea sa este dublată de observația lucidă și detașată.

Și pentru că am început prezentarea cu „boom-ul” chinez, două romane se află în curs de apariție la Editura Curtea Veche: Lebede sălbatice de Jung Chang și Totemul lupului de Jiang Rong. În urmă cu ani buni, Felicia Antip a prezentat Lebede sălbatice în Adevărul literar și artistic, pe parcursul mai multor numere, iar impresiile și comentariile îi trădau uluirea față de istoria celor trei generații de femei care au trăit un secol de istorie chineză.

Cât despre Totemul lupului, se pare că este cartea care a atins în China cel mai mare tiraj după Cartea roșie a lui Mao și a suscitat aprinse dezbateri pentru că mesajul ei este incendiar. Se vorbește de tiraje de 10-20 de milioane de exemplare, pirateria funcționând și pe piața de carte din China, iar traducerile în limbile de circulație au apărut deja. Romanul are un punct de pornire autobiografic: anii petrecuți de autor în Mongolia Interioară, în timpul Revoluției Culturale, și viața trăită împreună cu mongolii și lupii se convertesc în povestea inițierii în modul de viață al lupilor, al oamenilor nedesprinși de natură. De aici, meditația asupra transformării chinezilor din lupi în oi.

Și, desigur, întrebările nu se opresc aici. Ele pot continua: ce romane cu miză psihologică ori cu tentă scandaloasă vor apărea la Editura Trei, ce noi maeștri Leda vom cunoaște, ce serii de autor sau ce romane cu panașul unor mari premii ne pregătește Editura Polirom, ce autori și mai ales autoare ne vor ispiti din „Raftul Denisei”, la Humanitas Fiction.