Pentru Iorgu Iordan romanistica însemna, în primul rând, studiul comparat al limbilor romanice, dar la fel de important era şi studiul limbii române din perspectivă romanică. Fără să-mi ceară în mod special, am înţeles că ar fi bine să abordez studiul istoric al limbii române din perspectivă romanică. Ocazia mi-a fost oferită de tratatul de istorie a limbii române, iniţiat şi condus de maestrul Al. Rosetti încă de pe vremea când lucram cu el la dialectologie (m-a numit secretar al proiectului). La acest tratat mă ocupam de fonetica istorică a limbii române din epoca numită ,româna comună" (secolele VIII-XII). Cum principiul de bază al tratatului era compararea diferitelor structuri din epoci succesive (ideea a fost la origine a lui I. Coteanu), a trebuit să abordez româna comună şi din punct de vedere fonologic. Deci trebuia să facem ceva nou (obsesia lui Rosetti). Am început o nouă epocă în viaţa mea ştiinţifică, în care am părăsit ,tinereţea" dominată de dialectologie, pentru o ,maturitate juvenilă", dominată de tendinţa de a găsi, cu ajutorul metodelor structurale, noi explicaţii pentru fapte din istoria limbii (încercările de acest fel erau la începuturile lor în lingvistica românească). Aş numi această etapă, în opoziţie cu cea roz, cea precedentă, epoca roşu intens, dacă roşu n-ar avea o conotaţie negativă. Am publicat în deceniul al şaselea o serie de articole de fonetică istorică, pe care le-am adunat în prima carte (Contribuţii la fonetica istorică a limbii române), care a primit Premiul Academiei Române în 1971. Unul dintre aceste articole avea, nu întâmplător, titlul ,Romania occidentală şi Romania orientală. În legătură cu tratamentul sonantelor". Este cel mai bun articol al meu din domeniul foneticii istorice, în care dădeam o explicaţie nouă rotacismului lui -n- din cuvintele latineşti. Numele etapei de ,roşu intens" îşi are originea în intensitatea cu care am lucrat la acest articol, trei zile şi trei nopţi; am reuşit să văd cum erau lucrurile în celelalte limbi romanice. La sfârşit, am dat soluţia acceptată azi de toată suflarea lingvistică.
Primul care a citit articolul a fost Al. Rosetti (nu mai eram la secţia lui de 4 ani!). Păstrez până astăzi ce mi-a scris, cu creionaşul lui de argint, pe text: ,F. bun articol! Autorul, inteligent şi talentat, a ştiut să scoată formulări noi, din materialul existent! Ştie să citească, să folosească izvoarele şi lucrările ştiinţifice. Este un savant matur, stăpân pe metodă. Felicitări! R." Mai trebuie să explic ce am simţit când am văzut textul ,marelui grec"? Mai ales că a dat şi un spectacol, când m-a pus să citesc cu voce tare, şi pentru alţii, ce scrisese. În plus, mi-a cerut o versiune franceză, pentru a o trimite la revista suedeză ,Studia linguistica" editată de Bertil Malmberg, ale cărui lucrări le folosisem, alături de cele ale lui A. Martinet, creatorul fonologiei diacronice. Versiunea franceză mi-a publicat-o şi în ,Revue roumaine de linguistique". Rosetti a fost impresionat de abordarea structuralistă din articol, chiar dacă explicaţia mea era diferită de a lui (am avut grijă să o spun având... mănuşi de operă).
Celălalt maestru al meu, Iorgu Iordan, a ascultat textul prezentat ca o comunicare la Societatea de Lingvistică Romanică. I-a plăcut, dar, cu o suavă delicateţe, a comentat: ,Să vedem ce o să spună profesorul Rosetti." L-am asigurat că a fost încântat. I-am reprodus cele scrise de Rosetti. Marea surpriză a fost a doua zi, când Rosetti a telefonat să întrebe: ,Ce comunicare a ţinut aseară Draculea împotriva mea?" La prânz i-am arătat că prezentasem textul elogiat de el. A rostit un nume, precizând că persoana n-a înţeles nimic! Aflasem cine îl informase de comentariul lui Iordan. Este adevărat că Rosetti m-a chemat, după câteva luni de la apariţia articolului în ,Studii şi cercetări lingvistice", să discute ,la secret" articolul cu mine şi Andrei Avram. Îl întreba mereu pe colegul meu: ,Avram, tu ce zici?" La răspunsurile acestuia (,E posibil", ,Se poate susţine aşa ceva") Rosetti a rămas puţin descumpănit de reacţia amicului meu. Când a terminat, s-a întors spre mine (până atunci parcă nu existasem) şi mi-a spus: ,Draculea, am să scriu un articol împotriva ta." Nu l-a scris niciodată şi nu cred că numai fiindcă eu i-am replicat, râzând, că abia aştept să-i răspund. Este adevărat că nu îmi pomeneşte explicaţia în ediţiile următoare ale Istoriei limbii române.
Sub privirea atentă a romanistului Iorgu Iordan mi-am pregătit şi susţinut teza de doctorat, în 1967, despre ,Fonetica şi fonologia iudeospaniolei din Bucureşti". Anchetele la evreii spanioli din Bucureşti le-am început pe vremea când făceam dialectologie română sub privirea nu mai puţin atentă a românistului Rosetti. Când am prezentat teza, Iorgu Iordan a declarat că el ,n-a făcut mare lucru" pentru îndrumarea mea, fără să ştie cu ce emoţie aşteptam să mi-o restituie. Înainte de susţinere, în 1965, Cato cel Bătrân a obţinut de la preşedintele Murgulescu să particip împreună cu el la Congresul de Hispanistică de la Nijmegen (Olanda). Fusesem invitat pentru că, din 1959, publicasem o serie de articole despre iudeospaniola din Bucureşti. Vestea m-a bucurat peste măsură. Bucuria mea, pe care nu m-am străduit s-o ascund, mi-a fost secerată de Cato cel Bătrân, când mi-a spus că va trebui să prezint comunicarea în spaniolă. ,Bine, i-am zis eu, dar eu nu ştiu să vorbesc spaniola." ,Dacă nu poţi, o să rămâi mata acasă", mi-a răspuns el.
Trebuie să precizez că eu făcusem anchete la sefarzii din Bucureşti, dar cu întrebări puse în română. Ştiam câteva bune zeci de cuvinte spaniole. Disperat, m-am gândit să pregătesc textul în română (i l-am dat să-l citească şi i-a dat drumul) şi, după aceea, l-am rugat pe un coleg să-l traducă. L-am înregistrat la magnetofon şi timp de mai bine de o lună în casa mea îmi auzeam, când nu dormeam, vocea gravă, puţin afectată. Chiar când citeam sau scriam altceva, magnetofonul tot mergea. Am ajuns, înainte de a pleca, să ştiu textul pe de rost. Eu, repet, nu vorbeam spaniola; luasem doar patru ore de spaniolă, în care ajunsesem să învăţ că, în această limbă, sunt două verbe pentru ,a fi": ser, când e vorba de o stare permanentă, şi estar pentru o stare trecătoare; pentru ilustrarea acestei distincţii învăţasem o poezie a lui Ruben Dario.
Pe coridoare vorbeam franţuzeşte cu o serie de colegi cărora le fusesem prezentat de Iordan, care mă declara mi alumno ,elevul meu".
A venit ziua cea mare, în care eu trebuia să-mi prezint ,opera" într-o şedinţă de secţie. Era o sală de seminar. Sala plină, nu pentru că vorbea Sala, ci pentru că, la fel ca şi alte congrese ale Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor, erau puţini cei care făceau lingvistică. Iordan, la cei 77 de ani ai săi, stătea, destul de înghesuit, în primul rând. Am ,recitat" comunicarea, pe care o ştiam pe de rost, astfel că îmi permiteam uneori să nici nu mă uit pe text. Dădeam impresia că ce spun sunt unele completări. După 15 minute, am zis gracias por su atención, formulă învăţată tot par coeur. Lumea, care îmi vorbise în franceză, se întreba de ce nu vorbisem cu ei spaniola, pretextând că nu ştiu. Surpriza a continuat când am răspuns în spaniolă la întrebările puse de patru persoane. A fost o experienţă unică: cunoscând textul pe de rost, luasem fragmente din diverse fraze şi le combinam, aşa că au rezultat texte inteligibile (nu mă îndoiesc că erau cu greşeli!). Ultimul care a vorbit a fost Iordan. S-a ridicat cu greu şi-l vedeam tulburat. A început să spună că e de acord cu conţinutul lucrării elevului său; a mai spus şi alte lucruri bune despre anchetele făcute de mine la sefarzii din Bucureşti pe care i-am ,descoperit". După ce a terminat cu prezentarea - cam elogioasă - a făcut o mică pauză. S-a luminat şi mai mult la faţă, s-a îndreptat din spate şi, după un tuşit tipic, s-a întors cu spatele la mine (eu eram la catedră) şi a spus râzând, dar şi aproape scandalizat, ceva de felul: ,Dv. ştiţi că omul ăsta nu vorbeşte spaniola? Şi a venit aici şi v-a răspuns în spaniolă". Colegii au râs şi l-au asigurat că erau la curent cu faptul că nu ştiu spaniola. A fost singura dată când profesorul Iordan mi-a zis, după şedinţă, un bravo dom'le, cu gura până la urechi.
Cercetările mele de iudeospaniolă l-au făcut probabil pe Iorgu Iordan să-mi propună, cum am precizat deja, să trec la sectorul de lingvistică romanică. Maestrul meu mi-a sugerat, la câtva timp, să facem la institut o introducere în spaniola americană (el avusese un curs pe această temă). Fiind tot în epoca roşu intens, am acceptat propunerea (era să zic ,provocarea", fiindcă eu sunt un autodidact în spaniolă) şi, după câteva săptămâni, i-am prezentat planul proiectului, care nu semăna cu ce scrisese el. Mi-a spus că este de acord cu planul, dar că nu se mai implică, fiindcă este altceva decât gândise el. Împreună cu Dan Munteanu, Tudora Şandru şi Valeria Neagu am publicat, la Bogota, El espańol de América, vol. I, Léxico (1982), o carte în două volume de peste 1200 de pagini, foarte bine primită de specialişti. Înainte de a apărea această carte, cei patru autori au participat la un concurs internaţional - Premiul centenarului Academiei Mexicane (1975) - şi l-au câştigat cu lucrarea El léxico indígena del espańol americano. Apreciaciones sobre su vitalidad (apărută în 1977). În ambele lucrări am propus, pentru prima dată, unele criterii de selecţie, pentru a reţine faptele importante.
La capătul consideraţiilor referitoare la cele două etape (roz şi roşu intens) ale activităţii mele, când prezenţa maeştrilor mei era vizibilă, rezultă că, de fapt, mă pot considera elevul tuturor profesorilor pe care i-am avut. Colegul meu, prof. Gr. Brâncuş, relatează despre o întâlnire cu Al. Rosetti, în Albania, care i-a spus despre mine: ,Al dracului, ştie să înveţe de la toţi!"
Stimaţi colegi,
Onorată asistenţă,
Ultimele două decenii din viaţa petrecută alături de maeştrii mei le-aş numi ,perioada albastră" din viaţa mea ştiinţifică. Este epoca în care am zburat din cuibul oferit de profesori şi în care experienţa mea lingvistică anterioară mi-a permis să dau lucrări de sinteză. Prima a fost într-un domeniu important al lingvisticii, în care toţi profesorii mei au publicat diverse lucrări. Am numit-o perioada ,albastră" deoarece consider că am abordat problema fundamentală a lingvisticii - contactul dintre limbi - cu un anumit calm. Am încercat să temperez excesele tinereţii lingvistice - inclusiv ale tinereţii mele - când lumea era tentată să explice totul prin influenţe străine.
Trei lucrări colective iniţiate şi conduse de mine (Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, 1988; Enciclopedia limbilor romanice, 1989; Enciclopedia limbii române, 2001) au, toate, ca scop nedeclarat studiul românei în comparaţie cu celelalte limbi romanice, ideea de bază a lui Iorgu Iordan. O lucrare personală (De la latină la română, 1989) de dimensiuni relativ reduse (are doar 165 de pagini) este tot o sinteză, importantă pentru noua perspectivă oferită: istoria limbii române comparată cu cea a altor limbi romanice surori.
Cato cel Bătrân şi Aristide cel Drept au fost pentru mine stâlpi ai înţelepciunii şi în epoca albastră, când am părăsit cuiburile pregătite de ei şi nu mai stăteam cu ciocul deschis, ca puii de rândunică, să mi se aducă idei şi metode. Le-am simţit privirea atentă şi am văzut imaginea balanţei cu care cântăreau tot ce făceam. Îi simt şi acum, la două decenii după ce au trecut în lumea umbrelor. Spun adesea, cu voce tare, şi azi: ce ar spune Cato cel Bătrân sau ce idee ar avea Aristide cel Drept, strategul bătăliei de la Maraton şi luptătorul de la Salamina?
Vă rog să-mi permiteţi să le completez portretele cu gesturi şi vorbe de duh din ultimii ani ai vieţii lor.
La apariţia cărţii El léxico indígena del espańol americano (1977) m-a sunat Iorgu Iordan să-mi spună, aproape supărat, că a citit articolul altui profesor al meu, Al. Graur, care publicase în ,România literară" o recenzie elogioasă. ,Nu este suficient ce a spus." Şi a publicat în ,Scânteia" un amplu articol intitulat ,O lucrare românească de hispanistică". Important era pentru el că, prin această lucrare, se semna actul de naştere al unei şcoli de hispanistică românească la Institutul de Lingvistică, la care contribuise decisiv.
Când a apărut Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice (1988), m-am pomenit seara cu un telefon de la Rosetti. ,Cumpără mâine Contemporanul!", după care mi-a închis telefonul. Era o recenzie elogioasă la cartea noastră. Proba că i-a plăcut a fost, în primul rând, faptul că a scris recenzia (el nu prea publica recenzii); a fost, de altfel, ultima recenzie a lui. Scrisă cu afecţiune, se termina cu recomandarea să fie tradusă în... engleză (nu mai apela la franceză): calificativul maxim.
Iorgu Iordan, omul pe care ajunsesem să-l consider mai mult decât un profesor apropiat (unii zic că ar fi declarat şi el că mă considera ca un fel de fiu al lui) şi la care mă duceam cu orice îmi trecea prin cap (mai puţin întâmplările sentimentale), s-a dovedit a fi... ca toţi oamenii. Întâmplarea cu care închei schiţa de portret a Maestrului meu s-a produs în 1978. Academia Regală Spaniolă mă alesese membru corespondent. La primirea veştii, i-am telefonat lui Iorgu Iordan. Salutul meu de ,bună-dimineaţa" era evident mai special, aproape săltăreţ. Îmi răspunde cu vocea lui monotonă (cred că ţinea microfonul mai departe de gură, cum îl vedeam adesea la institut): ,Da se s-a-ntâmplat, dom'le?" ,Am fost ales membru corespondent al Academiei Spaniole." La celălalt capăt al firului s-a aşternut o tăcere care m-a îngrijorat. După câteva secunde de scurtcircuitare a comunicării, îl întreb: ,M-aţi auzit?" ,Mda, cam răpidi..." (El fusese făcut membru corespondent doar cu câteva luni înainte.) Aveam 46 de ani, iar el 90! Acelaşi om, la sărbătorirea sa de 90 de ani, câteva luni mai târziu, la facultate, a răspuns unui personaj politic care l-a întrebat, la ieşirea din amfiteatrul ,Odobescu", care e cea mai mare satisfacţie a lui ca profesor şi lingvist. Am amuţit, când l-am auzit (eram chiar în spatele lui, fără să mă vadă) spunând: ,Am un fost elev, colaborator al meu, care m-a întrecut: a fost ales recent membru corespondent al Academiei Spaniole." Nu ştiu nici azi de care dintre cele două reacţii trebuie să mă mir mai mult, amândouă sunt la fel de omeneşti.
M-a impresionat la fel de mult şi un telefon al lui Rosetti, care mi-a zis sec şi grav: ,Treci pe la mine!" Era după 1986, când Iorgu Iordan plecase dintre noi. Când am ajuns, m-a ,înfipt" în fotoliu şi mi-a cerut să accept să fiu numit directorul institutului pe care-l crease. ,Eşti singurul care ştie să conducă un institut", a fost argumentul pe care mi l-a dat, când am schiţat un gest de ezitare. Am căpătat curaj şi, după ce
i-am mulţumit, i-am spus că nu pot accepta, fiindcă la Institutul de Lingvistică eu conduc un sector de romanistică şi am proiecte la care ţin. Replica lui, tipică, m-a făcut să zâmbesc: ,Mutăm şi sectorul tău la institutul meu." Evident că, până la urmă, am rămas la Institutul de Lingvistică al cărui director era atunci I. Coteanu, institut în care lucrez din 1953.
Închei portretul ,marelui grec" cu o întâmplare petrecută în august 1987, la al XIV-lea Congres Internaţional al Lingviştilor, care a avut loc la Berlin (RDG). În timpul congresului, în comitetul executiv al Comitetului Internaţional Permanent al Lingviştilor (CIPL) s-a discutat să fiu propus pentru a fi ales membru. B. Malmberg, membru al CIPL-ului, mi-a cerut în prealabil acordul. Seara l-am întâlnit pe Rosetti şi i-am dat vestea, în timp ce ne plimbam prin holul hotelului. S-a oprit, m-a strâns de braţ şi mi-a spus, emoţionat: ,Draculea, dacă te aleg, e cea mai mare realizare a vieţii tale." (Comitetul internaţional avea 9 membri.) Am simţit din nou că regreta gestul de demisie din CIPL, făcut în 1948, la sugestia lui Graur. Gestul nu i-a fost iertat niciodată de Cristine Mohrmann, secretara generală a comitetului, pe care Rosetti o botezase scurt ,Baba".
I-am spus ,marelui grec" că nu ştiu ce să fac, fiindcă
n-aveam avizul de partid. ,La dracu! Ce-o să-ţi facă? Cred că n-o să faci şi tu prostia să-ţi dai demisia, dacă vei fi ales", mi-a zis el. După două zile am fost ales şi Rosetti era vesel: ,ha, ha, ha" şi strângeri de braţ.
Ajuns la Bucureşti, Rosetti m-a apărat cu telefoanele lui, a folosit una dintre cheile lui fermecate, pentru a închide cazul (absenţa avizului de partid). O astfel de cheie se numea I. Ursu.
Domnule Preşedinte,
Domnilor ambasadori,
Doamnelor şi Domnilor colegi,
Onorată asistenţă,
Ajungând la sfârşitul expunerii mele, mă simt obligat să relatez că, alături de ceilalţi colegi din institutele Academiei şi din facultăţi, sunt gata să continui munca maeştrilor mei. Dicţionarul limbii române, al cărui redactor responsabil sunt împreună cu acad. G. Mihăilă, se termină în 2007; MDA în patru volume, sinteză a celor 32 de volume ale DLR, a apărut. La alte lucrări prioritare, cum sunt DOOM sau Gramatica limbii române apărute în 2005, am fost doar managerul academic. În memoria lui Al. Rosetti ne angajăm să terminăm, în 2008, cele trei volume ale Istoriei limbii române. În memoria lui Iorgu Iordan vom continua Tratatul de formarea cuvintelor în limba română; până în 2008 vor fi terminate trei volume, care se vor adăuga la celelalte trei publicate în urmă cu câţiva ani. Am lăsat la urmă marele proiect al Dicţionarului etimologic al limbii române, început acum trei ani (literele A şi B vor fi predate la tipar în 2006). Vom răspunde astfel marilor iniţiative ştiinţifice naţionale promovate de Academia Română, centrul creaţiei spirituale româneşti.
Articol scris de Marius Sala
