Anii de ucenicie
În cazul lui Rebreanu, fondul documentar întrece orice închipuire. Zeci de mii de fișe, clasate și neclasate, invită încă la cercetări și raportări multiple. Mii de însemnări cu caracter jurnalier compun o amplă autobiografie, de la însemnările din temnița austro-ungară până la evidența paginilor și a rândurilor scrise.1
Caietele, publicate de eminentul editor al lui Rebreanu, N. Gheran, au meritul de a ni-l descoperi pe celălalt Rebreanu, cel care ar fi putut să devină scriitor maghiar. Journal-ul, scris între 14 decembrie 1907 și 12 februarie 1908, vorbește despre ambițiile tânărului de a se afirma în literatura maghiară. Are și un pseudonim, Olly Olliver, are și un lung șir de proiecte. Szamárletra, Scara măgarilor, este un ciclu de povestiri.
Ceea ce impresionează — și va impresiona mereu — este energia cu care tânărul Rebreanu vrea să învețe. Pe lângă textele din literatura universală și cele din literatura maghiară, Rebreanu va selecta pagini din ziare, texte care azi ni se par provizorii, dacă nu am ști că arta foiletonului era la modă la începutul secolului.
„Numeroase referințe”, scrie N. Gheran, „trimit la opera lui Alexander Bernat (1850-1927), filosof, estetician, critic dramatic al revistei Pester Lloyd, publicație maghiară de limbă germană. Consultându-l, tânărul reține numeroase caracterizări ale acestuia cu privire la opera shakespeariană.”2 Într-un scurt studiu al lui Samuel Domokos este invocat modelul lui Mikszáth Kálmán.3
Să subliniem, încă de la bun început, că profesiunea de ofițer nu era, în Imperiu, facultativă: ea avea un statut de excepție și propunea un anume regim de viață, cu exclusivități bine subliniate. A scrie înseamnă a exista în afara acestei aristocrații. Scrisul încălca disciplina severă a instituției. Jurnalistul sau scriitorul era din altă castă — pentru unii, o castă inferioară. Scriitorul, ziaristul, aparținea altei lumi.
Prima ruptură pe care o trăiește Rebreanu este definită de opțiunea pentru scris. Vrea să fie scriitor, nu ofițer. Iar prima revoltă s-ar desfășura sub semnul altui sistem de valori decât cel propus de ierarhiile imperiale. Dar asta nu înseamnă că excluderea din corpul ofițeresc nu este dureroasă.
Dacă Journal-ul este scris în maghiară, franceză și germană, paginile de după „lăsarea la vatră” vor fi consacrate proiectelor românești. Scriitorul vrea să se familiarizeze cu limba română. Vrea să învețe limba română. Se întoarce mereu la amintirile lui de acasă, încearcă să construiască și pornind de la ele. Nimic nu trebuie pierdut, totul trebuie așezat pe hârtie.
Învață românește, începând cu cuvintele, expresiile, fragmentele critice, paginile din cărțile contemporanilor. Se desparte de literatura maghiară și fiindcă trebuie să fugă din locurile unde îl amenință pușcăria. Înainte de a exista literatura, există studiul. Înainte de fiecare roman există un studiu al locurilor, al situațiilor, al personajelor. Înainte de a exista Ion sau Răscoala, Adam și Eva sau Ciuleandra, există harta locurilor. Personajele romanului sunt de acolo. Înainte de a exista Crăișorul Horia, există efortul de a descifra sensurile ascunse ale revoltei. De a învăța, el, adevărata istorie.
De altfel, Jurnalele, odată publicate, dovedesc că ele au fost scrise doar pentru „învățare”. Rebreanu vrea să cunoască oamenii, locurile, să se instruiască. Să-și amintească, mai târziu, de ele.
Apariția, în 1920, a romanului Ion inaugura un marș triumfal: era victoria scrisului, a construcției romanești, dar și a României Mari, care se poate exprima altfel. Se poate exprima altfel, printr-o literatură inaugurală, modernă, europeană. Numiseră momentul Aron Cotruș, Lucian Blaga, Sextil Pușcariu, profesorii sosiți la Universitatea Daciei Superioare să proclame noul destin al țării. Cei care își trăiau mânia de a nu găsi în acest roman supunerea față de o tradiție, față de imaginile consacrate ale lumii rurale, au aruncat anatema, iar când cel care aruncă anatema se numește Iorga, ecoul este enorm și lectura este condusă pe alte căi.
Doar Lovinescu încerca să restaureze contextul fericit și, la o sută de ani după nașterea scriitorului, Edgar Papu:
„Iată de ce apariția lui Ion în 1920 a avut pentru noi o semnificație cu urmări colosale. A trezit nu numai o adevărată revelație, ci și o altă identificare a capacităților noastre, în sensul unei încurajări a tentativelor îndreptate către creațiile literare de mare respirație. Ion este la noi prima operă epică genială de proporții impunătoare, care a învins blestemul postum, influențând direct receptivitatea românească în chiar actualitatea apariției sale. (...) Liviu Rebreanu cuprinde, în inițiativa sa îndrăzneață și în realizarea sa minunată, temelia unei întregi perioade de mare răsunet creator, temelie pe care s-au ridicat chiar și propriile sale opere ulterioare.” — Deschizător de drumuri, în Viața Românească, nr. 11/1985, p. 9.
Nimeni n-a mai observat finalul, momentul înalt al celor ce pot încheia sărbătorește romanul.
Să vedem cum arată ultimul capitol:
„... Duminică... Satul parc-a întinerit și s-a primenit în așteptarea zilei mari. E curat și vesel, nu degeaba poruncise preotul ca fiecare om să măture în fața casei, să curețe ogrăzile și să împodobească porțile cu verdeață. Însuși Dumnezeu s-a milostivit să îngăduie o vreme frumoasă, vrând parcă să răsplătească astfel strădaniile slujitorului său. Toată lumea îmbrăcase haine albe de sărbătoare. Soarele de toamnă, cumpătat și veșted, împrăștia lumină caldă și plăcută.”
Asistăm la un spectacol care parcă ar veni dintr-o nuntă eminesciană:
„Acuma, dinspre Jidovița și dinspre Săscuța, trăsurile uruiau mereu pe Ulița Mare. Calești frumoase sau hodorogite, înălbite deopotrivă de praf, briști ușoare, docare iuți, cupeuri grele aduceau domnimea, pe când țăranii de pe departe sau mai cu stare veneau în căruțe acoperite cu scoarțe pestrițe...”
Nu se poate, nici la Eminescu, dar nici la Slavici sau la Coșbuc, sărbătoare fără fețe bisericești:
„Din clipa când trecu pragul bisericii, înfățișarea episcopului s-a schimbat ca prin farmec. Ochii lui măriți păreau scăldați într-o blândețe cuceritoare și pe toată fața îi plutea un zâmbet bun, nevinovat și cucernic. (...) Glasul obosit răsuna dulce și lin, pătrunzând drept în suflete, îmbrățișându-le și înălțându-le în altă lume. Chiar broboana de sudoare de pe frunte părea o cununiță de diamante sau o aureolă nedespărțită.”
„Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vine vremea nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă... Herdelenii tac toți trei. Numai gândurile lor, ațâțate de speranța împodobitoare a sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton-monoton ca însuși mersul vremii. Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde pe șoseaua cea mare și fără început...”
Șoseaua a înconjurat locul, i-a dat o identitate. Locului, oamenilor, țării. Încheiat în iulie 1920, romanul cartografiază un spațiu al culturii române. Faptul că Rebreanu a muncit șapte ani la construcția lui ne sugerează efortul de a descoperi adevărul lumii și al personajelor — „secretele” lor, „taina dureros de necuprinsă”.
Fondul originar
Toate romanele lui Rebreanu sunt începute în deceniul al doilea; în anii douăzeci și în anii treizeci ele trăiesc împlinirea. Ion, Pădurea spânzuraților, Răscoala au o perioadă de gestație lungă — un proces care înseamnă, în același timp, un timp de răcire. Iată unul dintre sâmburii originari:
„Simt o bucurie imensă că trăiesc. Mi-e drag soarele care-i lumea însăși... Dar o înfiorare mă cuprinde. Unde sunt? Grădina unui castel din secolul XVIII, în Ardeal, la Chiuza. Îmi dau seama perfect unde sunt, ce sat este. Anul Domnului cutare. Dar nu știu să citesc. Și mintea mi-e strâmtă, gândurile simple. Sunt îmbrăcat țăran. Sunt de 22 de ani, sunt vânjos. Sunt eu... Dar ce caut aici? Visez?... Apoi se topește conștiința mea actuală. Rămâne țăranul, cu un dor mare în suflet. Iubirea. Trece Mirza. O sorb din ochi. Ea se oprește. Ochii ei mă iubesc.”
Urmează căderea:
„Tatăl ei mă cravașează fiindcă n-am fost cuviincios.”
Și apoi teritoriul alunecător al lui Sacher-Masoch:
„Ea face să fiu luat servitor înăuntru, deși tatăl ei spune că sunt o nătăfleață proastă. Sunt fericit aproape de ea. Singura dorință îmi este ea. Și dorința ei sunt eu. (...) Tatăl violent.”
Capitolul cu castelana ar fi trebuit să fie partea a doua din schițele preliminare ale romanului Adam și Eva.4
Rebreanu trebuie înțeles ca un scriitor care încearcă să-și pună în paranteză eul. „Eu întotdeauna m-am ascuns” ar putea fi una dintre propozițiile fundamentale ale afirmării sau non-afirmării eului rebrenian. Am putea descoperi sursele „camuflării” în istoriile sale personale din armată, din închisoare, din statutul de paria, din cel de colaboraționist pe care îl are în anii săi tineri. E o biografie cu momente inavuabile pe care el, scriitorul, mai târziu scriitorul celebru, trebuie să și le ascundă.
Titu Herdelea nu va fi niciodată în centrul romanelor sale: e un martor care se autoanihilează. „Respingerea afișării eului se constituie la Rebreanu ca o componentă a unei poetici realiste ce vizează obiectivitatea, imparțialitatea și detașarea naratorului de lumea creată artistic...”, scrie Simion Mioc.5
Ce ascund personajele centrale ale lui Rebreanu? În Crăișorul Horia vom descoperi, între resorturile acțiunii, și o iubire imposibilă. Horia trăiește visul unei iubiri — Rafaela îl botează „Crăișorul” — și sub semnul acestui vis prăbușit, vis secret, se împlinește destinul lui de crai, destinul lui regal. Nunta intangibilei sale iubite inaugurează așezarea sa pământească:
„Horia a plecat degrabă, fără să mai aștepte sfârșitul. Îi era inima ca plumbul. Vedea acum că s-a prăbușit visul lui nebunesc. A mai umblat câteva săptămâni năuc și apoi s-a însurat. Era de treizeci și trei de ani și se simțea bătrân. Și-a găsit nevastă în Călata. N-a iubit-o și, luând-o, și-a zis în sine că se răzbună pe soartă.
Un răstimp, sufletul i-a fost gol de orice năzuinți. Trăia de azi pe mâine ca toată lumea, prins numai de grijile mărunte ale vieții. Pe urmă, nemulțumirea i s-a îngrămădit atât de mult, că iar a început să fie urmărit de ochii domniței. Dar acuma numai cu mustrare și dispreț, încât îi stârneau mânie și indignare. Îi apărea mereu și din ce în ce mai stăruitor întrebarea: adică de ce românul să fie numai slugă, veșnic slugă, să slujească pe toți, să fie asuprit și batjocorit și bătut de toți? Țara asta-i românească și totuși românii sunt slugi în țara lor.”6
Horia ar fi trebuit să fie un personaj de vârf al operei rebreniene. Unul care exprima ordinea, dar și teroarea imperială.
Analizând statutul personajului principal din Ciuleandra, Ioana Em. Petrescu observă:
„Treptat, amintirile biografice se ordonează în jurul unei obsesii ascunse, în jurul manifestărilor unui instinct al cruzimii, în care eroul nu se recunoaște pe sine, cel care «în treizeci de ani n-a avut să-și impute o scenă de brutalitate». Instinctul apare ca o fatalitate, dictată, ereditar, de sângele unui neam prea vechi — așadar ca o vină transindividuală... (...) Anamneza aduce așadar la suprafață motivele pe care le-am întâlnit în Fiara — sângele, vocea străină, nebunia, voluptatea de a ucide — atribuite și aici vocii transindividuale a instinctului. Pentru Puiu Faranga rămâne însă de soluționat o a doua, esențială întrebare: de ce a ales-o ca victimă pe Madeleine...”7
„Gorila” Pahonțu va încerca să-l „educe” pe antisemitul Dolinescu astfel:
„Măi Barbule, te-am ascultat, dar toată vremea mă gândeam că nu există pe lume animal mai crud și mai sălbatic ca omul și îndeosebi ca omul care se crede fără cusur, care n-a suferit și n-a păcătuit, încât nu e în stare să înțeleagă un țipăt al inimii, o patimă și să ierte...”
Ce înseamnă „nu există pe lume animal mai crud și mai sălbatic ca omul”? Dar „îndeosebi ca omul care se crede fără cusur, care n-a suferit și n-a păcătuit”? Să înțelegem că, de fapt, condiția umană e legată de maculare, de inevitabila coborâre în infernul păcatului?
Și atunci, cum să înțelegem dubitativul: „Un om adevărat, un om superior... nu se lasă robit de pasiuni inferioare, ca un animal”? Să bănuim că fraza cu pricina nu face parte decât din arsenalul de gânduri destinate autoconvingerii? Mai degrabă trebuie să cităm motto-ul din Gorila: „Ce este mare la om este că el este o punte și nu un scop: ceea ce se poate iubi la om este că el este o trecere și un apus”, care subliniază ideea că omul este un animal imperfect.
Putem iubi în om ceea ce ar putea fi depășit: statutul animalic, căderea în trup.
Ofițeri, soldați și victime
În primele pagini ale romanului Pădurea spânzuraților, Apostol Bologa pare legat printr-un cordon ombilical de alte personaje exponențiale din literatura Imperiului. Ofițer ca și cei din romanele lui Roth, Musil, Broch și așa mai departe, pregătindu-se a deveni ofițer, el nu se abate de la normele și exigențele profesiunii. E personajul care circulă liber prin toate literaturile care definesc „Mitteleuropa romanului”, de la Joseph Roth la Miroslav Krleža. Dar tot din primele capitole, el ne avertizează asupra dublei sale naturi:
„Pe cât inima îi clocotea de viață năprasnică, pe atâta mintea lui se zbuciuma cu întrebări tainice, suferind fizicește de câte ori, în căutarea explicației, se izbea de zidurile începutului și sfârșitului între care e mărginită conștiința omenească. Se făcuse gânditor, chiar visător, cu apucături romantice, cu hotărâri încăpățânate.”
Între „hotărârile încăpățânate” ale lui Apostol Bologa se numără și aceea de a refuza cariera preoțească în numele celei militare. Modificarea opțiunii nu provoacă doar transformări superficiale și nu angajează doar statutul unui elev oarecare. O frază precum aceasta:
„Când își dădu seama că rezistența fără argumente nu va convinge pe maică-sa și mai ales pe Groza, le declară ritos că el de mult nu mai crede în Dumnezeu și, prin urmare, nu-și poate alege o carieră bazată pe înșelăciune” trebuie înțeleasă în contextul luptei românilor transilvăneni pentru păstrarea identității naționale.
Într-o epocă a violentei deznaționalizări, a alege cariera de preot însemna a lupta pentru un post de comandă în bătălia pentru păstrarea unor drepturi fundamentale. Preoția crea un statut luptător. „Preoți cu crucea-n frunte. Căci oastea e creștină”, sună un celebru vers al revoluției din 1848. A alege, între cele două cariere, cariera armelor echivala cu o dezrădăcinare.
Toată literatura Imperiului agonic, ex-centrică, se sprijină pe dezrădăcinații unei lumi care nu-și mai găsește reperele, argumentele, justificările. Marii ei eroi reprezintă paradigme ale de-realizării. Ale dezumanizării, într-un alt limbaj.
Până la un punct, Apostol Bologa se afirmă în cadrul acestei paradigme. Subordonându-se stilului de a fi într-o lume crepusculară, el devine un om fără calități. Se integrează Marelui Mecanism studiat de Robert Musil:
„Întrebările și răspunsurile se îmbucă parc-ar fi piesele unei mașinării, fiecare om are doar anumite sarcini precise, profesiunile sunt concentrate în anumite grupe și în anumite locuri... De altfel, zoologia ne învață că dintr-o sumă restrânsă de indivizi se poate obține foarte bine un întreg de-a dreptul genial.”8
Să punem în paranteză ironia musiliană. Apostol Bologa se integrează celor care au succes „pe distanțe scurte”. Dacă e să căutăm în romanul lui Rebreanu un pandant al lui, acesta ar fi preotul Boteanu. Întors din lagăr, preotul va refuza orice participare la luptă. Eroii sunt epuizați, eroii sunt obosiți.
Pădurea spânzuraților pornește, deci, de la statutul ex-centric al eroului. Paginile lui Hašek despre bravul soldat Švejk, ale lui Krleža despre zeul croat al războiului, ale lui Joseph Roth despre ultimul Trotta pornesc de la devalorizarea statutului de cavaler. De la un tip de devalorizare care atinge toate valorile imperiale. Mai nou, romanele lui Kuśniewicz și ale lui Sorin Titel, de pildă, prelungesc și interpretează „paginile clasice” ale literaturii de război. Eroii sunt lipsiți de vocația cavalerească. Ilustrează devitalizarea progresivă a eroilor.
Romanul Pădurea spânzuraților va fi una dintre puținele cărți ale Primului Război Mondial în care prozatorul nu e preocupat de evoluția „în afara centrului”, ci de redescoperirea Centrului, de refacerea unității pierdute. Reumanizarea lui Apostol Bologa este una dintre cele mai spectaculoase aventuri ale romanului românesc modern și una dintre polemicile semnificative ale romanului românesc.
Redescoperind adevărurile intime, personajul se integrează, de asemenea, dublei tradiții a literaturii ardelene: pe de o parte, vitalismului promovat de șirul de autori care începe cu Micu, Maior, Șincai și ajunge la noi prin Goga, Aron Cotruș, Mihai Beniuc; pe de altă parte, șirului deschis de Țiganiada și încheiat, probabil, cu Emil Cioran.
Ajunși aici, e momentul să observăm că literatura lui Rebreanu încearcă, nu fără un efort vizibil, să descopere un înlăuntru. E paradoxal cum această literatură, prin definiție obiectivă, caută interioritatea — încearcă să reconstruiască acel înlăuntru abandonat. Investiția de iubire a lui Rebreanu pentru Adam și Eva a apărut unora suspectă: nimic însă mai conform cu pasiunea scriitorului de a descoperi viața interioară, de a sesiza devenirea sinelui.
În fond, Ciuleandra și Adam și Eva se doresc a fi studii de arhetipologie. Rebreanu dorea să așeze în spatele demersului romanesc o știință. Să facă din roman o formă de cunoaștere.
Am spune că, pe această direcție, lui Rebreanu i-au lipsit instrumentele de finețe pe care le posedau, în deceniile al treilea și al patrulea, Musil și Broch. Ei aveau o „educație științifică” complexă, una care îi lipsea romancierului român.
Dar Rebreanu era, ca și alți scriitori români, la început. El nu voia să facă doar literatură, el voia să educe. Ambiționa să ofere un model uman într-o țară care și-a împlinit visul. Umanizarea omului, umanizarea literaturii devin proiecte cu bătaie lungă, la fel de importante ca făurirea unei culturi naționale majore.
Rebreanu a simțit mereu amenințarea „celuilalt drum”. El ascultă, cu neliniștită curiozitate, vocile interioare ale Ființei. În fiecare dintre cărțile lui vom descoperi un șir de semnale, de semne de avertizare care atrag atenția asupra lumii din adânc. Omul de azi nu-și justifică gesturile doar prin simpla relație cauzală. Relația de suprafață devine, în multe cazuri, relație de adâncime. Imaginile prezentului trebuie interpretate.
Care prezent? Cel mai elocvent exemplu pare a fi cel din Ion. La începutul romanului există două semne de avertizare: Hristosul de tinichea de la intrarea în sat și Savista, oloaga, cărora scriitorul le acordă o partitură neașteptată. Încheierea romanului este, de asemenea, citabilă:
„Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari și mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș.”
Și, mai departe, imaginea familiei:
„Herdelenii tac toți trei. Numai gândurile lor, ațâțate de speranța împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton ca însuși mersul vremii.
Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și se pierde în șoseaua cea mare și fără început.”
Și finalul finalurilor, o dedicație: „Celor mulți umili!”
Ceea ce frapează la prima lectură e încercarea scriitorului de a trage concluzii. Acestea ar fi concluziile cercetării sale de romancier. Nu și-a irosit timpul în van. A ajuns la un rezultat pe care îl comunică; îl dedică apropiaților săi, celor mulți și umili.
Realismul popular al literaturii ardelene, afirmat cu atâta insistență în operele lui Coșbuc, își găsește, în încheierea primului roman românesc modern, o îmbătătoare certitudine. Rebreanu nu se vrea decât un exponent al acestui realism, în care cei mulți umili sunt creatorii unui tip de relații umane.
Ovidiu Cotruș lega realismul sărbătoresc al literaturii coșbuciene de statutul grăniceresc al unor zone ale țării. Aceste zone n-au cunoscut iobăgia. Am dezvolta afirmația lui Ovidiu Cotruș arătând că, în spațiul numit, apare o literatură de tip sărbătoresc — de idilă, dar și cu încercări de a submina idila.
De la Coșbuc la Victor Vlad Delamarina, de la Hordou la Caransebeș, putem trasa o linie care unește nu doar zone grănicerești, ci și autori încadrabili aceleiași tipologii. Afirmarea liberă a românescului dă individualitate unor opțiuni reale. Voința totalizatoare a lui Rebreanu se naște într-un spațiu în care revelația interiorității, a adâncimii, e legată de necesitatea de a-l descoperi pe om ca întreg.
Articol scris de Cornel Ungureanu
