Cum se știe, la finalul anului 1904, Caragiale se stabilește definitiv la Berlin, în autoexilul survenit în urma nemulțumirilor de care avusese parte în țară. Hotărârea a fost posibilă datorită unei substanțiale moșteniri primite de la bogata sa rudă, Momuloaia, moștenire care îl scutea de grija zilei de mâine.
Colindase mai întâi Europa, vreme de un an întreg, împreună cu toată familia, spre a găsi locul cel mai potrivit de așezare. Nici Austria, nici Italia, nici Franța, nici Olanda, nici Elveția, ci Germania i-a plăcut cel mai mult. Probabil ordinea și disciplina nemțească și, fără îndoială, muzica l-au făcut să ia această hotărâre.
Va trăi la Berlin vreme de opt ani, timp în care va păstra legături exclusiv românești, cu prietenii din țară și cu cei din Germania. În viața literară germană nu s-a implicat. A urmărit însă minuțios tot ce se petrecea în Dacoromania – cum îi plăcea lui să numească țara pe care o părăsise.
Din toți acești ani de existență berlineză am ales anul 1908, în care am descoperit un Caragiale pasionat de viața politică din țară, viață în care se va implica mai mult decât ne-am fi așteptat de la un scriitor sclav al mesei sale de lucru. Îl vom găsi, în acest an 1908, prezent mai mult în „Dacoromania” decât în Germania.
Cum s-o fi explicând această hotărâre de a deveni om politic e greu de spus. Să-l fi stimulat succesul în domeniu al lui Delavrancea, care fusese ales deputat la Colegiul II? Adică prietenul Delavrancea da și el, Caragiale, nu? Să-l fi determinat lupta politică dintre conservatorii P. P. Carp și conservator-democrații lui Take Ionescu, luptă acerbă și zgomotoasă, în care simte nevoia să se implice pentru a ieși din izolarea și plictiseala berlineză? Sau, poate, scrisoarea lui Mihail Dragomirescu a fost decisivă. Acesta, takist convins, îi scria să vină în țară și să se alăture noului curent politic: „Ne-am uni și-am putea scoate pe lângă revistă (revista «Convorbiri critice», n.n. Șt. O.) o gazetă politică”. Lui Caragiale ideea îi surâde.
Îi scrie lui Paul Zarifopol, la Leipzig, despre succesele lui Take Ionescu, ajuns în fruntea Partidului Conservator-Democrat. Pare în admirație.
După ce se frământă câteva zile, se hotărăște să devină takist. Amintindu-și că, în urmă cu vreo 11 ani, publicase în „La Roumanie illustrée” un portret laudativ al lui Take Ionescu, socotește că ar fi potrivită – dacă nu chiar oportună – o republicare a acestuia; îi scrie, deci, lui Steuermann Rodion, la Iași, rugându-l să reia în „Opinia” respectivul profil. Și, ca să nu se creadă cumva că o face din oportunism, precizează: „Astăzi e vremea lui Take; el este eroul zilei; fiecare din noi să ne ținem locul împrejurul carului lui de triumf, fără să căutăm a lua cumva loc alături cu el în car, sub pretextul că vrem să-l cântăm mai de aproape și cu intenție de a smulge și pentru persoana noastră o parte din atenția publică”.
Să credem, deci, că nu era vorba de oportunism.
Dar i se alătură lui Take Ionescu și – cum vom vedea îndată – îl va cânta foarte de aproape și se va bucura de „o parte din atenția publică”.
Se grăbește să plece spre țară, nu înainte de a-i scrie lui Mihail Dragomirescu, felicitându-l că a aderat la Partidul Conservator-Democrat: „Acolo este locul nostru al tuturor, care iubim ordinea și progresul, pentru că niciodată patria nu a avut mai multă nevoie ca astăzi de acestea amândouă și niciodată acestea amândouă n-au fost mai dușmănite ca astăzi de către mici și mari secături. Și eu voi fi cu voi […] Și sper să servesc cu credință și cu cinste cauzei noastre”.
Deci, patria și progresul. Nu zicea și Cațavencu la fel: „În aceste momente solemne, mă gândesc… la țărișoara mea… la România… la fericirea ei…, la progresul ei… Da, da, da, de trei ori da! Voi progresul și nimic alt decât progresul…”
Nenea Iancu îl anunță și pe prietenul Paul Zarifopol despre intențiile sale politice: „O să mă dau și la olecuță de politică… Suntem datori să ne jertfim pentru patrie! Poate o ieși și de-acolo vreun bine…”
Căci – adăugăm noi, citându-l pe Trahanache: „De la partidul întreg atârnă binele țării și de la binele țării atârnă binele nostru”.
Partidul lui Take Ionescu își începea campania de propagandă la Iași, în ziua de 8 martie 1908, și Caragiale e prezent, „scrofulos la datorie”. Veniseră în capitala Moldovei, alături de lider, o seamă de fruntași politici: Nicu Xenopol, Dr. C. Istrati, Rădulescu-Motru, Nicolae Titulescu, Ștefan Zarifopol, fratele lui Paul. Caragiale își face acum debutul ca orator politic, în sala Sidoli. Iată-l pe părintele oratorilor Farfuridi și Cațavencu în situație similară: „Țara noastră trece vădit prin împrejurări determinante pentru viitorul Statului român, pentru viitorul națiunii întregi (aplauze). Cu siguranță, aceste împrejurări nu puteau găsi un bărbat mai vrednic și mai potrivit pentru înălțimea lor decât pe Take Ionescu (ovațiuni delirante; urale zgomotoase nesfârșite). N-a fost om mai tăgăduit și mai ponegrit decât dânsul… De altminteri, el însuși și-a prevăzut-o, de când era tânăr, făcând primii pași în Parlament. Și-a zis: știu pe unde am de trecut și am să trec!”
După ovațiuni îndelungi, oratorul continuă, netemându-se de întreruperi, căci are „tăria opiniunilor” sale: „Doctrina conservatoare modernă îmbrățișează interesele mai largi decât ale unei clase dominante, interesele societății întregi. Partid conservator modern este acela care, cu știință și metodă, se uită până în straturile cele mai adânci ale societății și caută și se întreabă: unde, unde mai este o energie care s-a născut de-abia ieri și pe care încă n-o cunosc? Și pe aceea trebuie s-o chem, să mi-o apropii și s-o pun la contribuția datorată de toți tuturor: la menținerea statului meu integral. Căci ce să conserv? Firește, rațiunea de a fi a mea și-a tuturor – a Statului acestuia care el însuși n-are altă rațiune de a fi decât ființa neamului meu întreg. Dacă vreau să conserv ceva particular în paguba marelui interes general, atunci nu mai sunt conservator, ci anarhist.”
– „Curat…!”, pare a se auzi din culise o voce cunoscută.
Întrunirea se mută de la Iași la Ploiești, adică în orașul lui Take Ionescu și al lui Nenea Iancu oratorul – care se urcă din nou la tribună și, după ce îl desființează pe Petre P. Carp, caricaturizându-l, de parcă nu tot el l-ar fi adulat, cândva, la Junimea –, se adresează, admirativ și elogios, lui Take Ionescu: „Domnule șef, ești un erou care pornești în fruntea unei armate devotate către o țintă glorioasă (ovațiuni). Pășește cu fruntea sus, privind departe înainte! Nu te opri dacă, în calea uneori aspră, calci peste șerpi și peste reptile (ovațiuni); ele îți vor arunca bale peste picioare; vor rămâne strivite înapoi, iar d-ta vei ajunge cu noi acolo unde trebuie să ajungi!” (ovațiuni entuziaste, prelungite).
După întrunire, seara, la banchetul de rigoare, Caragiale ia cuvântul din nou, aducându-i alte omagii șefului partidului: „Take Ionescu, nu șeful ilustru, ci omul de inimă, care dă voie unui modest literat să stea la masa triumfului… și care întrupează aspirațiile noastre de muncă, talent, cinste…”
Se bănuiește că spiritul caragialean a contribuit, în acea seară de banchet, și la glumele culinare, care i-au distrat grozav pe convivi. Felurile de mâncare erau însoțite de răvășele politice: „Friptură de vițel, miel și reacționari la frigare”; „Înghețată, ca dragostea între reacționari”; „Cafea fără fumuri junimiste”.
Presa ploieșteană nu a fost încântată de discursul lui Nenea Iancu: „Fondul cuvântării lui Caragiale? Interesează așa de puțin și a interesat așa de puțin! Important e cum a spus: forma și mimica. Căci domnul Caragiale a fost mai mult actor decât orator. A căutat mai mult să-și dispună Șeful, care, e drept, râdea cu multă poftă de ghidușiile debitate. Și e dureros să vezi pe Caragiale înjosindu-se astfel!…”
Dacă punem aceste întâmplări față în față cu comediile domnului Caragiale, intrăm într-o încurcătură de nedescris, ba chiar în derută. Ne putem întreba – evident, malițios sau glumind: a scris Caragiale comedii spre a-i satiriza pe politicienii vremii? Sau și-a visat propriul viitor politic?
Această atitudine a comediografului devenit om politic a fost ironizată chiar de prietenii lui cei mai apropiați, Gherea și Paul Zarifopol. Scriindu-i, din țară, ginerelui său, la Lipsca, Gherea nota: „Pe Caragiale l-am văzut de mai multe ori – s-a făcut om politic și pace. Mi-a spus: «Mă Costică, nu știi tu cât mă iubește poporul». Și ceea ce e mai nostim e că o spune pe jumătate serios. Adevărul e că la întruniri e primit bine, de altfel, ca toți geanabeții”.
Deci „boborul” îl primea bine pe orator și îl ovaționa entuziast.
Numai bestiile de liberali îi erau potrivnici. După întrunirile de la Târgoviște, Craiova și din alte orașe, se putea citi în „Voința națională”: „Maestrul Caragiale a devenit oratorul favorit al conservatorilor-democrați. Nu e oraș în care marele autor dramatic – atât de mare încât însuși d. Haralamb Lecca afirmă că poate sta alături de el – să nu ia cuvântul. Și are un succes colosal Maestrul pretutindeni. Trebuie să recunoaștem chiar că același e Caragiale și ca autor dramatic, și ca orator democrat. Mai mult chiar, discursurile nu sunt altceva decât fragmente din piesele sale, discursuri ale oratorilor închipuiți sau creați de d-sa pe vremea când râdea de cei care fac politică. Astfel merge lumea. Caragiale a fraternizat acum cu Farfuridi, Trahanache, Cațavencu, Brânzovenescu și alți politicieni de talia acestora. Caragiale azi le plagiază discursurile – e și foarte spiritual Maestrul în noua sa ipostază de plagiator al… operelor sale. La Craiova face pe Cațavencu; la Buzău, pe Farfuridi; la Vâlcea, pe Brânzovenescu; Maestrul găsește de-a gata, în… operele sale… necomplete, câte o cuvântare pentru fiecare oraș. Cel mai strălucit discurs este acela pe care l-a împrumutat de la Rică Venturiano pentru a anunța «șefului» intrarea sa în partidul democraților. Iată in extenso acel lapidar discurs: «Șefule, de când ai apărut pe firmamentul vieții mele ca un luceafăr plin de lumină și democrație, am fost cuprins de pofta turbată de a fi deputat. Fără deputăție nu pot trăi […] Să nu mă tratarisești cu refuz, că mă nenorocești. Al matale, cu dulce, Caragiale»”.
În final, comentatorul liberal aprecia că s-a născut un nou personaj comic, „superior și Cetățeanului turmentat, și lui Rică Venturiano, și Ipistatului: Caragiale-takistul”.
De ce i-o fi trebuit scriitorului toată această halima politică e greu de înțeles. Poate că demonul său neliniștit l-o fi îndemnat să verifice „la fața locului” dacă ceea ce scrisese era destul de veridic. Și a verificat, riscându-și imaginea.
Dar poate că n-a fost numai asta, căci el însuși ne dezvăluie motivele, într-o scrisoare către Paul Zarifopol (iunie 1908): „… sunt în Sinaia, legat să rămân în țară până […] se isprăvește campania takistă. Șarpele vanității m-a mușcat de sfârcul inimii mele de patriot daco-român: voi să zdrobesc hidra reacțiunii în calitatea mea de democrat…”
Iar în altă scrisoare, către același „andrisant”: „Firește, orice succes al Democrației române trebuie să mă umple de mulțumire. Nu sunt și eu democrat? Nu sunt și eu român?”
Parcă îl auzim pe Rică Venturiano, din butoiul cu var, rugându-se: „Geniu bun al venitoriului României, protege-mă; și eu sunt român!”
Un anume domn democrat, Mihail Drăgănescu, scrisese „Marșul democrației române”, adoptat imediat ca imn al Partidului Conservator-Democrat. Caragiale l-a lăudat pe autorul textului și pe compozitorul Anton Kratochvil. Ba, mai mult, la un banchet al takiștilor, la Râmnicu Vâlcea, Nenea Iancu, în chip de profesor de muzică, a reușit să învețe un taraf de lăutari să cânte acest imn, spre bucuria mesenilor. De ce să ne mirăm? Cațavencu nu acceptase să conducă taraful care cânta victoria în alegeri a lui Agamiță Dandanache?!
În ultimele luni ale anului 1908, Caragiale pendulează permanent între Berlin și Dacoromania, fiind prezent la toate întrunirile importante ale Partidului Conservator-Democrat, cuvântând la toate.
Se expune astfel răutăților opoziției și ale presei antitakiste, care îl compară cu propriile sale personaje.
Iată o epigramă din „Alegătorul” (13 decembrie 1908):
„Ah! și însuși Caragiale,
Nou intratul în partid,
A-nțeles să-și joace rolul
Ca și orice Farfurid”.
Iar în altă gazetă, cu aceeași dată, Ionescu-Quintus publica următoarea notă, într-un fel întristătoare: „Să-l vezi pe Caragiale la braț cu Farfuridi și Cațavencu, colindând țara românească, să-l auzi debitând insanitățile personajelor din comediile sale, să asiști la ilaritatea pe care o provoacă discursurile lui – ilaritate care, dacă nu întrece, egalează pe cea provocată de cuvântările din O scrisoare pierdută! Ce răzbunare mai mare se poate concepe?!”
Mă opresc aici, deși aș putea continua. În încheiere, rog cititorul să nu mă înțeleagă greșit. Nu sunt un detractor al lui Caragiale. Dimpotrivă! De trei ori dimpotrivă! Sunt admirator fără rezervare al scriitorului, în general, și al genialului dramaturg, în special. Cu omul însă lucrurile stau puțin altfel. Și, ca să putem prețui cum se cuvine geniul, e necesar să cunoaștem mai bine omul. Iar după ce încercăm să pătrundem adevăratul sens al dictonului „Sunt om și nimic din ce este omenesc nu-mi e străin”, ne întoarcem fața către înalta statuie a geniului spre a o admira în adevărata și curata ei lumină.
Articol scris de Ştefan Oprea
