Pentru prima oară în istoria instituției, Muzeul Metropolitan din New York a consacrat o manifestare majoră unei personalități care nu a fost nici un creator talentat, nici un colecționar plin de resurse, ci „doar” un negustor de artă.
„Ambroise Vollard, protector al avangardei” este, desigur, un prilej de a expune lucrări de Cézanne, Van Gogh, Gauguin sau Picasso. Expoziția, care va fi transferată de la New York la Institutul de Artă din Chicago și apoi la Muzeul parizian Orsay, este însă departe de a fi doar o înșiruire de „trofee” picturale. Bazându-se pe documente recent descoperite în arhiva Vollard, curatorii au reușit să contureze o personalitate remarcabilă, aflată în centrul vieții culturale pariziene într-o perioadă de maximă efervescență.
Începuturile carierei lui Ambroise Vollard
Născut în îndepărtata Insulă Réunion din Oceanul Indian, Ambroise Vollard (1867-1939) vine la Paris în 1888 pentru studii de avocatură, pe care le abandonează fără părere de rău. Își găsește vocația cumpărând o serie de desene de Manet de la văduva artistului.
Momente-cheie ale carierei sale se derulează rapid: în iunie 1895 inaugurează o mică galerie pe Rue Laffitte cu o retrospectivă Van Gogh; în noiembrie 1895 organizează o expoziție cu 150 de tablouri de Paul Cézanne, artist practic necunoscut în Paris în acel moment; în 1898 prezintă tablouri pictate de Gauguin în Tahiti, printre care superbul „De unde venim? Cine suntem? Încotro mergem?”; în 1901 organizează prima expoziție pariziană a unui tânăr artist spaniol numit Pablo Picasso; iar în 1904, cea dintâi expoziție personală Henri Matisse. Lista este impresionantă și demonstrează o intuiție cu totul remarcabilă.
Intuiții remarcabile și erori de gust
Gustul pentru culori îndrăznețe și figurativ l-a făcut pe Vollard să aprecieze, pe lângă lucrările lui Van Gogh și Gauguin, pictura fovistă și creația lui Picasso din perioadele albastră și roz. Asta nu înseamnă că nu s-a înșelat de numeroase ori. A ignorat cubismul, mișcarea suprarealistă și, paradoxal, opera lui Matisse de după 1905.
Mai mult, a promovat, în expozițiile pe care le schimba la fiecare câteva săptămâni, o serie de artiști astăzi total uitați. În 1898, de exemplu, an în care a montat expoziții dedicate pictorilor Nabi, lui Redon, Gauguin și Cézanne, Vollard a organizat și altele cu acuarele de Charles Guéroult și pasteluri de Eugène Murer.
Aceste „erori” reprezintă o componentă interesantă a carierei lui Ambroise Vollard, pe care manifestarea de la Metropolitan o ignoră cu desăvârșire. Nici eseurile strânse în excelentul catalog publicat de Yale University Press nu insistă prea mult asupra lor, focalizate fiind, și ele, pe aspectele „pozitive” ale carierei negustorului parizian.
Relația cu artiștii
Cumpărând adesea întregul conținut al unui atelier, Vollard s-a îmbogățit rapid. Ca urmare, relațiile negustorului cu artiștii „săi” nu au fost întotdeauna lipsite de tensiuni. Dacă Cézanne, independent din punct de vedere financiar, i-a fost mereu recunoscător pentru că l-a scos din anonimat, alții s-au simțit exploatați. Gauguin l-a etichetat drept „crocodil”, Matisse drept „hoț”, iar Émile Bernard i-a dat numele de „vole art”.
O serie de portrete ale negustorului, cărora Metropolitanul le-a dedicat o sală specială, stau însă mărturie pentru recunoștința pe care i-au purtat-o artiștii pe care i-a protejat și încurajat. Portretul cubist realizat de Picasso în 1910 este una dintre capodoperele artei moderne. Cézanne, în 1899, i-a conferit aceeași fermitate pe care o reîntâlnești în „portretele” mult iubitului său munte Sainte-Victoire. Renoir l-a pictat cu dragoste și ironie într-un ridicol costum de toreador, iar Bonnard, în 1909, cu pisica favorită adormită în brațe.
Vollard și răspândirea modernismului
În preajma Primului Război Mondial, Ambroise Vollard devine o sursă majoră de răspândire a modernismului în întreaga Europă și dincolo de Atlantic. Colecțiile clienților săi fideli — americani, germani, ruși — intrate de decenii în patrimoniul unor mari muzee ale lumii, au contribuit, la rândul lor, la educarea unor generații succesive în acceptarea unei arte care transcende realitatea „obiectivă”. Astfel, pictorii promovați de Vollard au ajuns să fie astăzi iubiți mai mult decât oricare alții.
Expoziția de la Cézanne la Picasso
Foarte aglomerată, expoziția „De la Cézanne la Picasso: Ambroise Vollard, protector al avangardei” este încadrată de două superbe paranteze. În prima sală se află un perete cu litografii de Vuillard, Bonnard, Roussel și Maurice Denis din anii 1890. În ultima, un alt perete este dedicat ciclului de gravuri Vollard de Picasso. Cele o sută de lucrări monocrome reunesc influențe diverse — de la Rubens la Goya și de la El Greco la Delacroix — sub semnul geniului lui Picasso. Explorare a relației dintre artist și modelele sale, această fascinantă călătorie și-ar fi meritat propria expoziție.
Organizatorii au rezervat spații distincte pentru operele lui Cézanne, Van Gogh, Gauguin și Picasso. Dintre toate, sala dedicată lui Cézanne este cea mai interesantă. Sunt expuse aici picturi din toate fazele evoluției artistului și variante majore ale subiectelor sale predilecte: naturi moarte cu mere, femei la scăldat, portrete de familie, jucători de cărți, peisaje împădurite, Muntele Sainte-Victoire.
La comemorarea a o sută de ani de la moartea artistului, această singură sală reprezintă o privire mai echilibrată asupra moștenirii sale decât uriașa expoziție „Cézanne în Provence”, propusă drept punct culminant al manifestărilor centenarului de Galeria Națională din Washington și Muzeul din Aix-en-Provence.
Influența lui Cézanne asupra noii generații
Faptul că tinerii artiști au putut vedea mereu, în galeria Vollard, producția mai veche sau mai nouă a lui Cézanne a avut o imensă importanță pentru evoluția artei secolului al XX-lea. Vollard a fost, probabil, cel care a mijlocit primul contact al lui Picasso și, respectiv, Matisse cu opera artistului retras la Aix. Cei doi n-au ezitat niciodată, într-o lungă carieră, să-și recunoască „datoria” față de opera maestrului.
Există un tablou al lui Cézanne — „Trei personaje la scăldat” — pe care Matisse l-a cumpărat de la Vollard. Poate că nouă nu ni se pare foarte semnificativ, dar pictorul l-a apreciat enorm. „M-a susținut moral în momente critice ale aventurii mele artistice”, scria el.
Schimbul de idei între artiști
Mica pictură nu este singurul exemplu din expoziție în care o lucrare a unuia dintre artiștii promovați de Vollard s-a aflat pentru multă vreme în colecția altuia. Sunt expuse picturi de Cézanne, Matisse, Renoir și Henri Rousseau achiziționate de Picasso, precum și tablouri de Cézanne, Van Gogh și Gauguin din fabuloasa colecție Edgar Degas.
Vollard nu a avut doar un rol major în promovarea tinerei arte franceze în toate colțurile lumii, ci a contribuit decisiv și la schimbul de idei creatoare între membrii unei întregi generații de artiști.
Noi teritorii artistice
Mai mult, Vollard și-a încurajat mereu artiștii favoriți să abordeze noi teritorii și noi mijloace de exprimare. La îndemnul lui, fauviștii — Vlaminck, Derain, Matisse — se apropie de ceramică. Derain pictează peisaje londoneze inspirate de „seriile” lui Monet, iar Vuillard și Bonnard publică albume de gravuri.
După 1920, Vollard este din ce în ce mai puțin interesat de comerțul de artă propriu-zis. Scrie „Memoriile unui negustor de tablouri”, o colecție de anecdote traduse, cu mulți ani în urmă, și în românește, sub egida Editurii Meridiane.
Continuă să publice așa-numite „livres d’artistes”, multe dintre ele incluse în expoziție. Îi datorăm unele dintre cele mai frumoase ediții bibliofile ale secolului: „Suflete moarte” de Gogol și „Fabulele” lui La Fontaine, ilustrate de Chagall; „Regele Ubu” de Jarry, în versiunea lui Rouault; „Capodopera necunoscută” de Balzac și „Istoria naturală” a lui Buffon, așa cum au fost văzute de Picasso.
Moartea lui Vollard, în 1939, într-un accident de mașină, corespunde sfârșitului unei perioade în care Parisul a reprezentat centrul de nedisputat al istoriei artei occidentale. După nu mulți ani, un nou „Vollard”, Leo Castelli, va deschide în Manhattan o galerie în jurul căreia vor gravita principalii membri ai școlii newyorkeze.
